Ce scumpă-ți e privirea,
În clipa de tăgadă,
Ce-ți zornăie menirea,
În mâini îți e plămadă.

Cureaua e mai strânsă,
Mai strânși suntem în joc,
Mă duc pe calea unsă,
Să prind răul de mijloc.

Sunt vita ce se strâmbă,
Când șoapte i se spun.
Eu nu mai cânt în stambă,
Peste tot, nimic nu spun.

Sunt castelanul părăsit,
De timpul meu trecut umbrit.