Nici acolo, nici aici, pe undeva la mijloc a rămas palma ta încleștată pe un măr stacojiu.
Umărul drept atârnă ca o frunză de coaste. O înaripată se zbate în pânza vântului.


Păcatul nu vine, nici nu pleacă, ce rost mai are să inhibi zborul și să-l lași spânzurat de un braț al ferestrei
Iar apoi să-l exilezi pe cojile de nucă?
Când plouă poți colecta toate jivinele și să transformi camera în arca lui Noe, camera numărul 100,
Un număr circular în a cărui goluri te destrami câteodată și îți decupezi umbra în formă ovală.
La intrare te lepezi de tălpi, apoi de umeri în cuier, lângă fâșul de ploaie pe care încă mai râd stropi hohotind.
Aici nu ai nevoie decât de spirit flexibil și de voință să susții un tavan.
Indicat e să guști singur vinul la masă, să nu împarți privirile prăzii cu nimeni
Și nici fărâmele pâinii și solzii de pește,
Să picuri din când în când din lemnul mesei reptilelor ce se preling pe tăișurile camerei,
Ce durează de la un unghi până la altul, reptilele se balansează pe muchie de-o parte și de alta,
Înjumătățindu-și trupul care nu se mai reface,
Nu pot crește trei corole de aceeași culoare din peretele interior,
Din piatră crește doar o tijă cu clorofilă, restul sunt sintetice, nu percep dioxidul de carbon...
Atâtea suflete respiră aerul fumegând al parchetului,
Mai poți aștepta pârguirea frucutiferului, când vor plesni miezuri de lumină
Și va fi hrana împărțită tuturor din această cameră....


De mână cu neființa treci pragul și te ascunzi sub șuvițele râului,
Fugind de suprapopularea metrului pătrat,
Să nu-ți mai pretindă explicații pentru urmele de noroi, nici măcar pământul....