agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 5699 .



Autobiografie spirituală
poetry [ ]
(fragmente din vol. cu același nume, apărut la Editura Humanitas, 2004 - trad. Anca Manolescu)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Simone_Weil ]

2007-11-13  | [This text should be read in romana]    |  Submited by Elia David






“Simone Weil – un caz rar de mistică în care fervoarea iubirii și a compasiunii se îmbină perfect cu o înaltă limpezime intelectuală.

Dincolo de această conștiință acută, “așezată pe pragul” instituției ecleziale, autobiografia spirituală a Simonei Weil dă mărturie despre experiența lui Christos în adâncul inimii, despre tăcute iluminări interioare.

Cititorul are a-și exercita discernământul asupra unui text care, în excesele și în riscantele lui judecăți, propune totuși o foarte vastă interogație asupra universalității revelației, asupra unui adevăr divin care se oferă sacrificial tuturor, asupra modurilor în care Dumnezeu ne caută “trecând prin densitatea lumii”.

(Anca Manolescu)




1.Materia e integral pasivitate și prin urmare integral supunere față de voința lui Dumnezeu.

Datorită perfectei ei supuneri, materia merita să fie iubită de cei care îl iubesc pe Stăpânul ei, așa cum un îndrăgostit privește cu duioșie acul ce a fost mânuit de femeia iubită, acum moartă.

2.Omul nu poate ieși nicicând din supunerea față de Dumnezeu. O creatură nu poate să nu se supună.

Singura alegere oferită omului, în calitate de creatură inteligentă și liberă, e aceea de a dori sau nu supunerea.

3.Christos ne-a propus drept model docilitatea materiei sfătuindu-ne să privim crinii câmpului, care nici nu se ostenesc, nici nu torc. Adică nu își propun să dobândească o culoare sau alta, nu își pun în mișcare voința, nici nu dispun de mijloace în vederea unui atare scop, ci primesc tot ceea ce necesitatea naturală le aduce. Dacă ni se par nesfârșit mai frumoși decât țesăturile somptuoase, nu din cauza mai marii lor bogății ne par astfel, ci din cauza docilității lor.

4.Materia nu e frumoasă atunci când se supune omului, ci doar atunci când se supune lui Dumnezeu.

5.Dacă se întâmplă ca într-o operă de artă ea să pară aproape la fel de frumoasă cum e în mare, în munți sau în flori este pentru că lumina lui Dumnezeu l-a umplut pe artist.

Pentru a găsi frumusețe în lucruri fabricate de oameni neluminați de Dumnezeu, trebuie să fi înțeles că oamenii aceia, ei înșiși, sunt materie ce se supune fără știință.

Pentru cel ajuns la o atare înțelegere, absolut totul aici jos este de o perfectă frumusețe. În tot ce există, în tot ce se produce, el discerne mecanismul necesității și savurează în necesitate dulceața infinită a supunerii.

Această supunere a lucrurilor este pentru noi, în raport cu Dumnezeu, ceea ce e transparența unui geam în raport cu lumina. De îndată ce simțim supunerea aceasta cu toată ființa noastră, îl vedem pe Dumnezeu.

6.Bucuria și durerea sunt daruri la fel de prețioase, care trebuie savurate amândouă pe de-a-ntregul, fiecare în puritatea ei proprie, fără a încerca să le amestecăm.

Prin bucurie, frumusețea lumii ne intră în suflet. Prin durere, ea ne intră în carne.

Doar pe calea bucuriei nu am putea deveni prietenii lui Dumnzeu, așa cum nu poți deveni căpitan doar studiind manualele de navigație. Corpul își are partea sa de ucenicie. La nivelul sensibilității fizice, numai durerea este contact cu acea necesitate care constituie ordinea lumii: fiindcă plăcerea nu cuprinde senzația unei necesități.

7.Doar partea cea mai înaltă a sensibilității e capabilă să simtă necesitatea în bucurie, și anume prin intermediul sentimentului de frumos.

Pentru ca ființa noastră să devină într-o zi pe de-a-ntregul sensibilă, de la un capăt la altul, față de această supunere care constituie substanța materiei, pentru ca să se formeze în noi acel simț nou care ne permite să ascultăm universul ca fiind vibrația cuvântului lui Dumnezeu, virtutea transformatoare a durerii și cea a bucuriei sunt la fel de indispensabile. Trebuie să deschidem atât uneia, cât și celeilalte, atunci când una sau cealaltă ne sunt puse în față, centrul însuși al sufletului, așa cum deschizi ușa mesagerilor celui iubit. Ce importanță are pentru o îndrăgostită că trimisul este politicos ori brutal, de vreme ce el aduce un mesaj?

8.Depășind infinitatea spațiului și a timpului, iubirea infinit mai infinită a lui Dumnezeu vine să ne cuprindă. Vine în ceasul ei propriu. Noi avem puterea de a consimți să o primim sau de a o refuza.

Dacă rămânem surzi, ea se întoarce o dată și încă o dată, asemeni unui cerșetor; dar, ca și cerșetorul, într-o zi nu mai revine.

Dacă o primim, Dumnezeu pune în noi un grăunte și pleacă. Din acea clipă, Dumnezeu nu mai are altceva de făcut, noi de asemenea, decât să așteptăm. Noi trebuie doar să nu regretăm consimțământul acordat, acel da nupțial.

Ceea ce nu e atât de ușor precum pare, deoarece creșterea seminței e dureroasă. Pe deasupra, prin însuși faptul că acceptăm creșterea ei, nu ne putem împiedica să distrugem ceea ce ar stânjeni-o, să smulgem buruienile, să retezăm ierburile rele; și, din păcate, ierburile rele fac parte din chiar carnea noastră astfel încât aceste îngrijiri grădinărești sunt o operație violentă.

Totuși, sămânța crește în fond singură. Vine o zi când sufletul aparține lui Dumnezeu, când el nu numai consimte iubirii, ci când iubește realmente, efectiv.
Iar atunci trebuie ca sufletul să străbată, la rândul său, universul pentru a merge până la Dumnezeu.

9.Sufletul nu iubește asemenea unei creaturi, cu o iubire creată. Iubirea care se află în el este divină, increată, fiindcă este iubirea lui Dumnezeu pentru Dumnzeu, care trece prin suflet. Numai Dumnezeu este în stare să îl iubească pe Dumnezeu.

Noi putem doar consimți să ne pierdem sentimentele proprii pentru a lăsa loc de trecere în suflet acestei iubiri. Suntem creați doar pentru a ne da acest consimțământ.

10.A ne purta crucea înseamnă a purta cunoașterea faptului că suntem integral supuși acestei necesități oarbe, în toate porțiunile ființei noastre, cu excepția unui punct atât de secret al sufletului încât conștiința nu îl atinge.

Oricât de crunt ar suferi cineva, dacă o parte a sa rămâne totuși intactă, iar omul nu are pe deplin conștiința că ea scapă durerii datorită hazardului, el nu participă nicidecum la crucea lui Christos.

Se întâmplă așa mai cu seamă dacă partea rămasă intactă, ori cel puțin relativ cruțată este partea socială. De aceea boala are utilitate nulă în cazul când nu e însoțită de spiritul sărăciei, în desăvârșirea lui.

Un om perfect fericit poate să se bucure pe deplin de fericirea lui și să își poarte în același timp crucea dacă posedă în orice clipă, în mod real, concret, cunoașterea posibilității nenorocirii.

11.Dar nu e de ajuns să cunoști această posibilitate; trebuie să o iubești.
Trebuie să iubești cu duioșie duritatea necesității care e ca o medalie cu două fețe: fața întoarsă către noi fiind dominația necesității, fața întoarsă spre Dumnezeu fiind supunerea.

Trebuie să strângem în brațe necesitatea, chiar dacă ea ne întâmpină cu ghimpii ei și, îmbrățișând-o, îi facem să intre în carne.
Oricine e fericit ca, în absența ființei iubite, să strângă până îi intră în carne un obiect care îi aparține.

12.Durerea fizică, intensă și îndelungată, are avantajul singular că sensibilitatea noastră e făcută în așa chip că nu o poate accepta. Ne putem obișnui cu orice, ne putem complăcea în orice, ne putem adapta la orice cu excepția ei; și ne adaptăm pentru a avea iluzia puterii, pentru a crede că suntem cei care comandăm.

Jucăm jocul închipuirii că am fi ales ceea ce ne este impus.

Când o ființă umană e transformată în propriii ei ochi într-un soi de animal aproape paralizat și extrem de respingător, ea nu mai poate avea această iluzie.

E și mai bine dacă transformarea are loc datorită voinței oamenilor, ca efect al unei condamnări sociale, cu condiția să fie vorba despre un act de opresiune cumva anonim, iar nu despre o persecuție care onorează.

Partea trupească din sufletul nostru nu e sensibilă la necesitate decât în aspectul ei de constrângere și nu e sensibilă la constrângere decât sub aspectul ei de durere fizică.

13.Un același unic adevăr pătrunde în sensibilitatea trupească prin durerea fizică, în inteligență prin demonstrația matematică, în facultatea iubirii prin frumusețe.

Iată de ce Iov, de îndată ce vălul cărnii îi e sfâșiat de nenorocire, vede fără văl frumusețea lumii.

Frumusețea lumii apare atunci când necesitatea e recunoscută drept substanță a universului, iar supunerea față de o Iubire desăvârșit înțeleaptă e recunoscută drept substanță a necesității.

Universul acesta, din care suntem o fărâmă, este doar fiindcă este supus.

14.Bucuria sensibilă are o virtute analoagă cu cea a durerii fizice atunci când e atât de acută, atât de pură, atât de dincolo de orice așteptare, încât ne recunoaștem de îndată incapabili să dobândim prin noi înșine ceva similar, ori să ne asigurăm posesiunea ei.

Astfel de bucurii au întotdeauna ca esență frumusețea.

Bucuria pură și durerea pură sunt două aspecte ale aceluiași adevăr infinit de prețios.
Din fericire, căci, grație acestui dublu aspect, avem dreptul să dorim pentru cei pe care îi iubim mai degrabă bucuria decât durerea.

15.E imposibil să crezi în nenorocire fără să fii constrâns de experiența faptului că tot ceea ce avem în suflet, toate gândurile, toate sentimentele, toate atitudinile față de idei, de oameni, de univers și mai ales atitudinea cea mai intimă a ființei față de ea însăși, toate acestea se află integral la discreția împrejurărilor.

Chiar dacă o recunoaștem teoretic, ceea ce se întâmplă deja foarte rar, nu o credem cu tot sufletul.

A crede acest lucru cu tot sufletul: iată ceea ce Christos numea, nu așa cum se traduce în mod obișnuit, lepădare sau dăruire de sine, ci negare de sine – condiția pentru a merita să îi fii ucenic.

16.Gândirea nu poate fi niciodată constrânsă cu adevărat, ea găsește întotdeauna posibilitatea de a se eschiva prin minciună.

Gândirea adusă prin constrângerea împrejurărilor în fața nenorocirii se refugiază în minciună cu promptitudinea unui animal amenințat de moarte în fața căruia se ivește un loc de scăpare.

17. Minciuna este atât de legată de nenorocire, încât Christos a biruit lumea doar fiindcă este Adevărul și, fiind Adevărul, a rămas Adevăr până în străfundul extremei nenorociri.




.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!