îmi beau ceaiul
deși nu este oră cinci încă
n-am pălărie pe cap
nici baston regal
n-am nici lei la poartă
doar un mic imperiu din piele
în care apune soarele chiar des
mă privește când și cum îl beau
alungit cu fața spre fereastră
sau zăcând între cele două fluvii
ce-mi curg din ochi
sub privirile nepăsătoare
îmi scot ghimpii cu mâna tremurândă
în palma mea
e o peșteră cu patru încăperi mari
deasupra căreia cresc șiruri de măslini
cu limbile scoase de sete
măslinii au crescut de unii singuri
nu i-a învățat nimeni să-și bea apele
la oră fixă
nici să fie verzi doar atunci când răsare soarele