furtuna a trecut zdrențele mi se lipesc de corpul ud mă reazem cu tâmpla de ziua de ieri albatroșii mi-au ciugulit tălpile sângerez un lichid transparent prin care se poate vedea drumul ce-l avem de parcurs un fel de busolă.

nici azi nu s-a scufundat.

iluzionistul îmi aruncă monezi să tac respirațiile lui sunt numărate ne atingem doar din întâmplare intrăm unul în altul ca printr-o ușă permanent deschisă ne lovim degetele ca într-un circ pe care uneori îl organizăm aici pe corabie.

pasagerul debil nu bea privește când îi e permis vorbește somnoros înșiră diminețile care-i fac umbră pe o ață ultima lui vânătoare.

în jur pereți albi multe frânghii agățate pe care nimeni nu îndrăznește să se urce toate scaunele din jur sunt libere nimeni nu privește orașul fără sfârșit care se întinde până la cel mai apropiat rămas bun spus din greșeală pe scările punții.

hrana s-a terminat prindem păsările care se odihnesc pe corabie și le scotem peștele din gât pescuitorul de perle nu s-a mai scufundat de câteva săptămâni prăbușit ca niște cărți de joc are picioarele mâncate de sare și vânt rănile-i curg peste lemnul putred e mai mult pentru decor aveam nevoie de el neapărat va mai apărea pe măsură ce corabia intră la apă.

cutia poștală e goală nimeni nu mai scrie de obicei schițam pe coli albe destinațiile noastre acum hârtia s-a terminat cel mult putem fi triști.

nici azi nu s-a scufundat.

fiecare umblă cu două obloane atârnate de gât și privește în jur lumea ce se desfășoară pentru unii în stânga pentru alții în dreapta nimeni nu privește peste bord acolo zac numai cei înecați în ei înșiși cei care s-au aruncat înainte de furtună se pot vedea cu ochiul liber niște dâre subțiri pasagerul debil spune că noaptea urcă pe corabie și caută prin visele lui mâncare.

seara fantoma căpitanului se urcă pe catarg să vadă pământul apoi ne spune povești. uneori dansăm.