Plouă dacă plouă și nu ninge.
Adevărul este o bătaie cu palma pe umăr,
Strălucirea pietrei de inel.

Un gest pașnic îndeasă cuțitul în rană.
Inima mea e o mască de frunză
Iar sângele, o liană după care mă ascund.

Confundat cu sinele în preajma iertării:
Din cușca norilor cad pene de apă.
Mă îngrop cu fața în palme și plâng.

Încep să-mi fâlfâie urechile
Alături de atâtea capete plecate,
De parcă lumea ar fi o balustradă pe marginea vieții.

Cândva amenințam cu obrazul;
Acum zace în tocul de pâslă al indiferenței,
În culcușul păsării domestice.