1

Þi-a însemnat natura prin trăsnet unde stai
Zdrelindu-ți-o, cu flăcări primejdioase, casa.
E semn de neastâmpăr și de noroc - să-l ai
Până când neagra doamnă o să-și învârtă coasa.

Tu ai luat mistria și gurile spărturii
Le-ai astupat croindu-ți sălașul iar curat,
Orgolios cerându-i în viitor naturii
Un semn mai nobil și mai cizelat.


2

Prea multă grabă-n viața ta
Drum prea-nclinat au fost să-ți mai aștearnă,
Când te-au înmugurit din lut și stea
În dimineața tulbure de iarnă!
Fugind cântau copiii trist colind,
Zbura colindul, irosindu-și ultima silabă,
Trecea-nainte iarna rece clănțănind,
Lupi albi o alungau urlând a grabă.
Doar cariul într-al timpului crivat
Nepăsător bătea și măsurat.


3

Și-a murdărit herminele omătul.
A putrezit în soare pe încetul,
Din tuiuri crude flutura brădetul.
Iar florile-ntrebau cu glasuri moi:
- Unde te duci și mic și fără noi?

Þi-a spus regina surelor furnici:
- Nu mai putem să te urmăm de-aici...
Iar ursu-a dat înduioșat din labă
Și s-a întors, că are altă treabă.
Mergeai tăcut, poate fugeai, săgeată,
Dup-o poruncă-n tine încuiată,
Și-o clipă doar descumpănit ai stat în drum
Când te-ai visat, mergând, cum ești acum.


4

Ea ți-a zâmbit rotind tremurătoare
Multicolore aripi de răcoare,
Și glasul ei s-a risipit în melodii
Ca un ciorchin de clopote-argintii,
Iar brațele-i au prins să se dezbine
Ca niște șerpi de flacără spre tine.
Petala gurii, desfăcut-abia,
Þi-ai țuguiat-o a sărut spre ea.

Dar împlinirea-n aer s-a topit
Lăsându-te hazliu și umilit.


5

Pădurea ta mai lumina-mpăcată
Cu mirt în flori și-n ape cu făclii,
Dar trăsnet lung se coborâse din tării
În verdea catedrală despicată.

Ai cunoscut că liniștea s-a stins,
De-acuma ție n-o să-ți mai revie
Decât, înșelătoare, o stafie
Cu pasul dincolo de vis prelins.

Vedeai tălăzuind ca mări de pară,
Prin crăpătură, lumea de afară,
Și ai sărit încins de-nfrigurare
În primul tău botez și scăldătoare.


6

Þi s-a-ntâmplat ceva; nu ai să spui
Acel ceva, din neguri, nimănui,
Pentru că de atunci în strat de vremi
Tu cauți puritatea și o chemi.

Ai iscodit-o-n nouri ori în munte,
Între copii și-n Marele Păcat,
Dar țeasta ta, nimbată alb de frunte,
În fața ei nu s-a-nclinat.

Căci n-ai găsit-o, n-ai găsit-o, nu,
Era ascunsă-n miezuri ori prea topită-n spații,
În firul singuratic de nea care căzu,
Ori în întreaga togă ce moaie-n alb Carpații.

Fierbinte cercetând-o bucată cu bucată,
Pierdeai înfățișarea-i și o stricai ușor -
Așa cum nu a aduce a oameni niciodată
Desfiguratul fum de cremator.

Dar îți trimise rază înalta stea polară
Menindu-ți cugetarea în sensuri să-ți împarți,
Cum magica lumină a lămpilor de cuarț
Uluitoare taine sub ochi îți desfășoară,

Filigrinată-n fire de purpurie pară
Atoateschimbătoare, țesută din scântei.
Ai înțeles ideea de om întâia oară
Tu, nărăvitul, lacom la idei.