Trec prin locurile unde mi-am încuiat anii
Ca prin vagoanele unui tren în triaj.
În urma mea ușile pocnesc ca prosoapele înghețate
Când le culegeam de pe sârmă și le îndoiam cu stil pe antebraț asemenea ospătarilor.
Trec dintr-o lume în alta cu fermoarul pleoapelor tras.
Caut un chip fără vârstă pentru când voi fi plecat
Și umbrele se ridică din compartimente ca praful de pe mobile părăsite
Gata să mă însoțească până la ieșire.
Respir sacadat, aici nimic nu mai pot să urnesc.
Am ajuns la capăt de linie și cobor.
Vinovat ridic privirea și cerul mă cuprinde într-o burtă de animal.
Revăd întâmplările prin cioburi de sunete cu ochiul care nu plânge.
Viața mă coase și mă descoase de zile cu nici o ață în ac-
Leagă un fel de carte pe care o scrie trupul în aer.
Suferințele lui sunt cârpe de șters sufletul.
Nici nu-mi mai simt picioarele de cât am umblat fără rost.
Ajung pe peron, mă așez pe o bancă și mâinile îmi cad obosite de pe ziar.
Câinilor care absorb aburii din canalizarea orașului
Cineva le aruncă o șiră descărnată.
Unul singur o prinde și o devoră,
Ceilalți îl urmăresc cu indiferență silită.
Simt în craniu un pește care înoată împotriva curentului
Apoi apa se scurge prin nări.
De atunci se zbate în minte gândul acesta.