Un păr lung nefiresc de alb
Îi încadra fața schimonosită de riduri
Părând că sufletul celor uciși
Își râcâie chinul cu unghiile pleoapelor

El avea cheile coșmarurilor copilăriei
Și mult prea des și-a plimbat mâna prin părul meu
Mâna a cărei piele o pot asemui doar
Cu a feților încremeniți în formol

I-am gângurit acel cântec ce-i amintea întâia crimă
Când a prelins ceară topită pe chipul de înger

A adormit eu mi-am pregătit lumânările
Iar acum aștept de eoni ce le-am pierdut șirul
Cântecul...

O variantă infinit mai slabă decât a lui Șerban:
http://www.agonia.ro/index.php/poetry/158291/index.html