Pe crengi, aceleași cuiburi vechi de ciori,
Pe care, seara, le frământă vântul!
Și soarele! s-a dus de-atâtea ori,
Ca astăzi, să încunjure pământul!

Știi pe de rost și crengi, și vânt, și ciori.
Și-un clopot iarăși a-nceput să sune.
Nu-i bine, seara, să-1 asculți ce spune.
Așa răsună-n fiecare seară,
Și vântul frânge sunetul - de-ți pare
Că-i o ghitară
Cu arii singuratice și rare.

Þi-e sufletul - cum se frământ-un vânt.
Te-alungi pe tine singur c-un cuvânt.
Te cauți mult - și nu te mai ajungi.

Și-ți cade-n suflet umbra vremii lungi.

Dormi…

Fie-ți viața veșnică poveste,
Cu începutul veșnic nenceput;
Să nu mai știi ce-a fost, nici ce mai este;
Să curgă-ntr-una basmul neștiut.

Să fii mereu la mijloc de poveste!

Pe crengi, aceleași cuiburi vechi de ciori,
Pe care, seara, le frământă vântul!
Și soarele! s-a dus de-atâtea ori,
Ca astăzi, să încunjure pământul!…

Nu-i bine să privești de multe ori
Amurgul aiurit de vânt și ciori.