agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 5305 .



Poezii
poetry [ ]
autor: Luminita Zaharia

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [LZ ]

2008-02-20  | [This text should be read in romana]    | 



REPETIÞIA E MAMA CUIVA


Criticul:

-Te repeți, draga mea poetă -
aceleași rime perimate
de genul soare-floare, masă-casă,
aceleași metafore neinspirate
idei șifonate
linie melodică profund desuetă
lacrimi de niagară generos revărsate
aceleași sentimente de doi bani
și obsesii-de-treceri-de-ani
aceleași intrigi de infantă...

-Dacă poezia mea te intrigă,
înseamnă că sînt intrigantă?!

Și ce-i cu asta?! La școală așa ne spuneau:

Repetați! Repetați! Repetați!
Repetiția e mama-nvățăturii,
să nu permiteți weekend gurii!

Mereu contra gîndirii și-a naturii
m-am conformat, ce-i drept, pe jumătate...
Altfel cum să-mi fac prieteni, spune?!
(dacă prietenii prietenilor mei îmi sînt prieteni,
atunci de ce dușmanii dușmanilor mei nu-mi sînt dușmani?!
Ca să am numai prieteni pe lume?
Ca să n-am coșmaruri de noapte?)
Auzi! Sentimente de doi bani!
Asta doare...
Ei, da! Am o floare mîngîiată de soare,
am o casă, și-n ea o masă
cu bunătăți, miaaam-miaaam!
Te invit și pe tine, și nu e mituire –
doar oameni (de litere!) sîntem, predispuși la iubire!
Omul are numai cinci simțuri - uneori poate șase
portativul numai opt note muzicale
(ce dacă sînt miraculoase?!)
alfabetul, culorile, anotimpurile, somnul sau norii
totul e finit, supus repetării...
Și bătăile inimii se repetă!
Și tu vrei, de la o biată poetă,
rețeta infinitizării!
Și mama a repetat cu mine
lecția despre facerea lumii
așa cum i-au inoculat-o, în gene, străbunii...
Și repetiția e mama cuiva
(am uitat, în clipa asta, a cui...)
domnule critic de mucava,
doar dumneata se pare că ești
al nimănui...

Cîte poezii poate scrie un poet într-o viață?
Cîte combinări, permutări, aranjări de cuvinte?
Ce preț ar plăti să-și piardă un dinte-
chiar ăla de vampir cuminte
devorator de-nsîngerate cuvinte,
cu pătuc cald de oseminte
în cimitirul- cimilitură
unde, cîndva, un epitaf hazliu am scris și eu...
Nu pot fi mai presus de-un dumnezeu,
nu pot fi mai presus de alfabet!

Posibilitățile sînt, totuși, nelimitate,
matematic (adică poetic!) vorbind...
Așa că n-am să privesc niciodată cu jind
în alte ogrăzi de poet.




TEMÃ

-Luați cuvintele „noroc”
„albastru”, „albie” și „troc”
și încropiți o poezie...

Multă cerneală curse, frate,
pe mii de foi împarfumate
se risipiră pe cîmpie
cuvinte nemaiîncercate
și multe capete plesniră...
Domnul profesor, fără milă,
făcu selecția la sînge...
Un ins înjură, altul plînge
ceilalți nici azi nu-și reveniră...

Doar El, alesul dintr-o mie
creă această poezie:

„Iubita mea fără noroc
în seara asta facem troc
tu-mi dai o albie de porci
pe care i-ai cules să-i torci
să iasă prinți, ca în poveste...
Iar eu ți-oi da această veste:
albastru-i cerul, roșu mărul,
fără culoare adevărul...
Iubita mea aprigă-n troc
te-aș da cu var, cu-alcool, cu foc,
m-aș da cu capu-n poloboc,
iubita mea fără noroc...”

(După n ani)

El a ajuns mare poet.
Vorbea cu deferență, -ncet,
despre, ah, scriitura lui,
sau despre pana corbului
și splendoarea norului.
Scria cu-atîta ușurință...
Nu exista altă ființă
cu harul lui, cu mîna lui
plasture la alean să-l pui
profet în țara orbului...
Poetul tău și-al orișicui
(ambasadorul poporului,
propovăduitorul soborului
etc., etc....hai, termină cu încercarea asta idioată
de-a-l copia!
Nu-i ajungi nici la degetul mic,
hai, valea, lingușitor de nimic!).

Deci a ajuns mare poet.
Scria isteț și metaforic
cu viteza luminii
despre miracolul care-nflorește crinii
în parthenonul oniric
sub paravanul doric
al metempsinunțării
și despre alte chestii înalte
de netradus în altă limbă…
Scria cu abnegație, era superprolific!
Îl vedeau uneori cum se plimbă
prin librării
să vadă cîte cărți s-au mai vîndut
(erau, desigur, zeci de mii!)
lesne de recunoscut
în galoșii lui sidefii
de poet indulgent
cu orice critic jigărit.
Era, of course, cel mai iubit
era, of course, un talent!

Lumea îi cerea autografe pe stradă
(-Oamenii, vrei să spui?
-Nu, dom’le, lumea toată!
Oameni, primari, vînzători de-nghețată,
copaci, căței, telefoane, armată...).
I se urcase puțin, ce-i drept, la cap -
doar el dărîmase mitul poetului sărac
înglodat îngropat (și apoi, am auzit, disecat...)
în datorii.
Ridicase poezia la rang de meserie
făcea și acte de filantropie
la talk-showuri era mereu invitat
(de onoare!)...

Dar într-o zi
(ați observat
că-n prima clipă
lovitura de fulger nu doare?
Că e doar o albastră mirare
așa, ca iubita aia fără noroc...?)
văzu o fetiță așezată pe-o piatră.
Plîngea încet. În mîna dreaptă –
păpușa cu piciorul smuls.
În păr – un fluture de junglă.
Pe chip – tristeți de nepătruns.
Poetul nu înțelegea aerul frînt din jurul ei
și lacrima sfîntă, și magia...
Nu-nțelegea –chiar el! – copilăria...
Pios, căzu-n genunchi,
scoase pumnalul în formă de pix
și-l împlîntă adînc în locul unde
ar fi trebuit să fie ceva
redefinind astfel, prin jertfa sa
Poezia.




REÞETÃ DE POET


Nimeni nu știe
ce e în creierul unui poet
cînd scrie!
Nici măcar el!
-Fă-i o radiografie!
zice-un ucenic tembel.

Radiografia e gata.
O privește doctorul în lumină.
Se prelinge din ea
dîra neagră a singurătății,
dîra roz, de bomboană fondantă,
a kitchului cotidian,
dîra gri a blazării.
Puțin argintiu – din vîrsta
ce nu se lasă masurată, pesemne.
Puțin auriu – asta vrea să însemne
că bogăția nu se asortează cu arta.
Radiografia e acum albastră.
Se poate interpreta așa:
o ciocîrlie într-o glastră
un puzzle pentru mintea voastră
(fiori pe șira spinării)

sau așa:
un labirint pe viață
un abis
(“a” bis?)
“o piedică în calea uitării”…
Uite și reflexia, greu descifrabilă, totuși,
a orașului obosit.
Flash. Imagine mișcată.
Trucată, poate? Prins pe film,
dorul a murit.
Într-un decor uitat (pădure+lac)
vechile cărți mă îndeamnă să tac.
“Ești din ce în ce mai mic,
neuronii îți mor pe capete,
nu mai recunosc din tine nimic!”

-Dar dacă poetul dormea
cînd a fost filmat?...
întreabă ucenicul Poeziei.
El nu știe
Că poezia e o ființă vie
ea nu se învață
ea nu se cumpară la piață
ea nu se lasă nici măcar mîngîiată
(darămite lingușită/mituită/furată!)

Poezia e frînghia
pe care urci la cerul (albastru, firește!)
pe care cobori în oceanul
tot albastru, firește!
să prinzi peștișorul vrăjit
(te-ai mulțumi cu orice pește…)
frînghia cu care
îți înfășori gîtul slăbănog
de poet chinuit –
în loc de colier/
în loc de zgardă/
în loc de guler de blană -

poezia e o Ană
ce-așteaptă de-un secol
(în ploaie, în vînt, în zăpadă)
să fie zidită…
Poezia e foc, e ispită
e siesta de după masa tăcerii
coloana (cu discartroză!) spre infinit
promisiunea Învierii după ce ai murit
blestemul încăperii
cu lacăte și cu zăbrele
cu merii, cu perii
cu firul de trandafir
alunițe maligne pe piele
e ofrandă și bir…

Nimeni nu știe
unde dispare
creierul poetului cînd scrie…
Cu ce parte a ființei
dă el lumii cuvinte?
Nimeni nu știe
de ce e poetul atît de cuminte
de ce ne minte el și se minte
și apoi se dezminte
de ce se ascunde el
de ce se-ntoarce pe dos
ca banda lui Möbius, furios
că i-a rămas o singură față.

De ce e poetul așa luminos
și frumos, radios, maiestuos
ca un bondar amețit în farfurie.

Scrie, ucenicule, scrie:
“Acesta e un poet.
Se servește cu salată de păpădie
și se mestecă fooooarte încet.”





N-AM MIJLOACE DE APÃRARE

N-am mijloace de apărare
în fața înălțimii tale.

Cum pedepsești invadatorii
cînd nu te aperi, cînd n-ai nici cetate,
și stai perplex, cu sufletul în vînt,
strivit sub marea ta timiditate?

Cum pedepsești un om necunoscut
pe care-l simți, și îl gîndești, și-l crești
atît de-nalt în universul tău
încît pe tine nu te mai găsești?

Cum pedepsești zilele lui de luni,
străzile lui pe care pășește,
umbra lui uriașă pe inima ta buimacă,
buimaca ta inimă care-l iubește?

Și cum te pedepsești pe tine?

-Știu cum!

N-am mijloace de apărare
în fața Înălțimii-tale.




OMUL ȘI CASTELUL

Știam cîndva să fac – cu mîna mea!
un om de zăpadă,
un castel de nisip...

Azi, timpul se comprimă
fără chip
și-o poezie-ncape într-o rimă...
Te vindeci de alean cu aspirină
azi spațiul se dilată
ca un copil îndopat
cu pufarine și cu înghețată...
Unde sînt zilele de altădată?
Mama făcea cremă de zahăr ars
prietenii mă vizitau, cu bomboane fondante
colecționam timbre rare
luam lucrurile andante
priveam, în fiecare seară, luna
și, mai presus de toate, alergam
numai de dragul alergării
și strigam din rărunchi: „Jos minciuna!”...
Scriam scrisori lungi, salvam gîndăcei,
miroseam regina nopții
pînă-n staminele ei

zîmbeam
iubeam
contemplam
apretam
gulerele albe de fetiță
silabiseam mirată bre-be-nei
făceam fotografii alb-negru
visînd la epoca celor color...
Îmi rămînea și timp pentru somn
îmi rămînea și timp pentru zbor...

Azi, cu tot echipajul de roboți performanți
cu tot statutul meu de vip
și cu toți fanii dornici să mă vadă

de-abia mai reușesc să-nchipui
un om de nisip
un castel de zăpadă...





CIOARA ȘI BROASCA ÞESTOASǍ


Cioara și broasca țestoasă
nu prea au ținere de minte.
Ele se uită trăind și trec din veac în veac
ca niște sfinte.

Eu, drept să spun, ador posteritatea
și nu vreau necrologuri sărace!
Cum ar fi, în secolul următor,
cioara să-ți croncăne poemele la televizor,
broasca să-ți poarte autograful pe carapace?!

Oglinda mă strigă:
-Uită-te la mine!
Sînt decolorată, bătrînă, dizgrațioasă,
patetică, fleșcăită,
mă paște un regres absolut,
anchilozată, zdrențuită, buboasă…
Ce Dumnezeu mi-ai făcut?!
…fraudulos de incestuoasă
cu fratele suflet,
mioapă, cu obrazul căzut,
cu creierul desfăcut
în sute de frunze uscate,
totul la mine e pe jumătate!
Uite ce plagă urîtă
pe albul inimii îmi crescu!

Dar eu, cărăpăcioasă și croncănită
îi întorc spatele:
- Nu
și nu!





*
* *


Nu pot să pun geană pe geană
nu pot să mai pictez poeme
pe care, apoi, să le cînt.
Sînt
pe primitorul Pămînt
ultimul muritor.
Nu pot să mai presar, pe rană,
sare - căci nu mai doare, ca-n copilărie.
Sarea-n bucate e doar în basme.
Îngerul mi-a murit aseară, în cazne.
Ultima ciocîrlie
a supraviețuit trei zile în colivie.
Nu știu cum am scăpat de dezastre.
M-au apărat visele voastre
(impregnate în aerul otrăvit,
ca niște frunze uriașe)
de uragane și ploi,
de cenuși radioactive, de noroi,
de acel dor sfîșietor
ce mă chema spre infinit.
Trăiesc prin voi
și vă duc mai departe.
Eu, omul fără vise proprii, ultimul om.
Mi s-a mai dat o șansă?
Sînt oare penitența tuturor?
Un atom
îi spune altui atom:
“Visează! Asta se așteaptă de la tine!”
Un ozn coboară, ca o buburuză ușoară
pe-o frunză pe care stau, cuminte,
absolvită (enfin!) de cuvinte.
O ființă verde mă ia de mînă
(de ce, după dezastru, totul e verde?).
Mă arată cu mîndrie fraților ei:
“Iată o entitate bătrînă
ce-a supraviețuit
pentru că n-a mîncat, n-a dormit, n-a gîndit
cam vreo lună.
Tocmai ea (cea mai decolorată-ntre femei)
care nu mai vroia, a rămas.
S-o studiem pe îndelete -
așa material mai rar găsești!”
Pe masă, nu mă mai pot concentra.
Mă gîndesc la furnici, la povești…
O altfel de amorțire mă micșorează.
Spun : “A”.
Mîna dreaptă se-ncrîncenează,
se-agață de creion (de ultimul creion, firește!).
Un alt verzișor îmi zîmbește,
cu bisturiul strălucind ca un soare
în mica mea zare.
Un pui gustos, gustos de tot în supă.
Totul se va petrece (întotdeauna!) după.
Timpul e-același prieten misterios
pe care ți se pare că-l știi.
Deasupra mea, într-o oglindă:
eu, care nu puneam titluri la poezii.





REVOLTA SIMÞURILOR

În această casă
ordinea-i deplină.
Aer nu există,
respirăm lumină.

Ne privim cu urechi mari
pîlnii translucide
de prins muzici divine
și, la nevoie, țînțari.
Intrăm în antreu
printr-un tablou de Gaugain.
Rîdem cu mîna stîngă,
aruncăm kareninele departe de tren
plîngem lacrima cu nara împarfumată discret
ne strigăm unul pe altul cu-același nume tandru: Poet.
Covorul verde ca iarba ne e barba de tuns
oițele din țarcul ăsta de nepătruns.
Apa din cadă ne ajută la pipăit.
Oul se lasă decojit
și găina suferă în tăcere
în sfînta și halucinanta oală cu supă.
Nimic nu te atrage mai mult
decît clipa de după.
În borcanul cu miere
un gîndăcel conservat
(tocmai bun de respirat)
ar vrea să se transforme-n chihlimbar
ca să fie, în cele din urmă, văzut.
Nu mărimea contează,
nu e totu-n zadar
eu nu sînt zidar
să-ntemeiez trăinicii
tu nu ești poet
să-nsămînțezi poezii
ea nu e mama noastră să ne învețe
el nu e Nostradamus ca să ne știe…
Ce lume decolorată prozaică liniară și gri…
Ba nu! Și-ntr-un motor există poezie!
Ne-a mai rămas ceva în lumea
prozaică-liniară-și-gri:

un verb (repede, ridicați-i un templu!):

a simți.





CÃLDUÞ, CALD, APROAPE FIERBINTE

Mai țineți minte jocul din copilărie?
El ascundea un obiect -
o broșă, un creion, o tichie…
Tu trebuia să-l cauți repejor
în dormitor,
în hol, bucătărie…
Cald! Ești aproape…Rece! Ãhăăă, te-ai depărtat…

Azi, băiatul e bărbat
și se presupune, pe bună dreptate,
că și tu, fetița naivă, plîngăcioasă, păcălită mereu,
te-ai fi maturizat…

Bărbatul nu s-a lăsat nici acum
de ascuns lucruri pe te miri unde.
Oștean vînjos în slujba unei clipe
doar pe sine nu se poate ascunde.
M-a făcut aseară cu ou și oțet
(cu oțet, înțeleg, dar cu ou?!)
că, uite, nici la vîrsta asta nu vreau să mă-ndrept
că îl implor să ne jucăm din nou
(de data asta pe bune!)
de-a găsitul, pe cald și pe rece
de-a mama și tata, de-a trombonitul să plece,
de-a ăl deștept să ia nota zece…

Mă fac c-ascund inima în prăjitura cu nucă.
Ultimul ceas într-o cucă.
Inelul îl îndes, cu greu, în pîine.
Speranța, în ziua de mîine…
El zice: „Știu!” și-l cred, fară dovezi
vinovată ca de-un orb pe care îl vezi.
Vinovată că am rămas fetița cuminte
vinovată de dragoste scoasă din minte
aruncînd în aer detectoarele de minciuni
aceeași donquijoteană căutătoare de dalbe minuni
din cald-călduț spre foarte fierbinte…





CEL MAI MARE POET


„Cel mai mare poet sînt eu!“
zicea matematicianul,
„vă pot demonstra într-o clipă!
Cine mai știe, așa ca mine,
să afle linia mediană a ființei,
să definească noțiunea de infinit?!“
(Poetul, îngîndurat, tăcea).

„Ba eu sînt cel mai mare poet!“
zicea filozoful,
„universul întreg depinde de mine,
eu vă transform în ființe gînditoare
și vă ofer un punct de reper!“
(Poetul, micșorat, tăcea).

„Hai că vă-ntreceți cu gluma!“,
zicea și psihanalistul.
„De n-aș fi fost eu,
nu v-ați fi recunoscut în oglinzi,
n-ați fi învățat să plonjați
în adîncul din voi…
Eu sînt, cu certitudine, cel mai mare poet!“
(Poetul, mutilat, tăcea).

„Eu, eu sînt cel mai mare poet!“
zicea muzicianul.
„Nici o poezie nu se compară
cu alăturarea divină a două note muzicale
pe portativ!“
(Poetul nu se mai zărea).

„Cel mai mare poet din toate timpurile sînt eu!“
zicea pictorul.
„Cînd cuvintele se rătăcesc,
cînd muzica-ngheață,
numai culorile pot întrupa poezia!“
(Poetul, într-o urnă, pe noptiera mea).

„Nu pricepeți că eu sînt cel mai mare poet?!“
zicea astronomul,
„că doar eu citesc în stele
și toate misterele lumii
doar la mine-n creier se-ascund?!“
(Pisoiul sparse urna. Poet pe mustăți de pisic).

„Cel mai mare poet, desigur, sînt eu!“
zicea iluzionistul.
„Poezia e magie,
sufletul se vrea mințit,
iluzie optică e totul!“
(Despre poet, două fraze în cartea de istorie).

Și, rînd pe rînd, au luat cuvîntul:
fizicianul, groparul, medicul,
arhitectul bucătarul țăranul agricultor
alchimistul-cosmonautul-profesorul
și toți ziceau
bla, bla, bla și hau, hau, hau.
(Că a trăit cîndva un poet,
nici în papirusuri nu mai scrie.)

Adevărul gol-goluț, e-aproape pur
și niciodată simplu.
Dacă cel mai mare poet
nu e Altcineva decît Timpul?





ÎMPUÞINARE


Știu aproape tot. Mai am
să învăț origami.
Plîng. Îi strig mamii:
„Cum să vorbesc cu florile, mamă?
Și ele sînt ființe vii!“.

Þi s-a-necat corabia cu comori
și nu știi.
Zac pe fund de ocean
frumusețea, candoarea, încrederea și elanul.
Corabia era asigurată! Þi se dă înapoi
o alta-n care strălucește banul.

Te trezești într-o dimineață stîngaci –
ți se spune: e sindromul geamănului dispărut!
Unde e fratele meu?! Aș fi vrut
să ne jucăm nițel…
Dar fratele e resorbit
în lumea din care-ar fi venit,
nehotărît să se nască
(a fost mai înțelept el?).
Pe bolta albastră
poate mă privește dintr-o stea.

Mamă bună a mea,
vreau să vorbesc cu lumina
dar fuge prea repede…
A cui e vina
că lumea s-a pornit să își lepede
învelișul de aer,
învelișul de iarbă,
că Dumnezeu își rîde în barbă
de oamenii-furnici
și-i face din ce în ce mai mici?

Drobul de sare s-a dărîmat
a venit mîța și l-a luat…
Vom face altul, dintr-un miel blînd
și vom mînca pînă cînd
n-o mai rămîne pe sărmanul Pămînt
nici măcar un purice…

Vreau să vorbesc cu mine, mamă,
și n-am despre ce!






CAI VERZI PE PEREÞI


Ea lua toate lucrurile la propriu.
Cînd cineva cădea pe gînduri,
se repezea să-l ridice.
„L-a prins cu mîța-n sac“, se zice.
Răsturna sacii oamenilor pe stradă
să salveze bietele mîțe.
Cu „musca pe căciulă“ era însă mai greu.
Puțin mioapă, n-avea cum să vadă
toate muștele, pe toate căciulile. Uneori,
auzea vorbindu-se despre „copii din flori“ –
i se părea sublim, dar nu pricepea și pace!
Cum să recunoști copiii din flori,
cînd toți copiii parcă sînt trandafiri, sau bujori?
Într-o zi, a aflat că dragostea e oarbă
și-a-nvățat, una-două, alfabetul Braille.
Dar, vai,
iubitul ei nu i-a înțeles truda – și tăblițele ciudate
(și dragostea, și bogățiile toate)
au ajuns la coșul de gunoi.
(Ea nu vede, nu gîndește ca noi –
dar dacă lumea ei e mai bună?)

I se spunea ades: „Visezi cai verzi pe pereți!“
și o întreagă lună
n-a mai dormit, să prindă caii din vis.
Cînd a-ntrebat: „Voi fi și eu ca voi?“,
„La Paștele cailor!“, i s-a zis.
Și, ca să nu se mai facă de rîs,
ca-n pățania cu mîța-în-sac,
a citit toate cărțile de bucate
și le-a făcut cailor cel mai bun cozonac.
„Vrabia mălai visează“ – iar ea, grijulie,
presără mălai pe toate străzile,
prin livezi, pe cîmpie.
Auzise-ntr-o zi că pînă la Dumnezeu te mănîncă sfinții.
Încercă, printr-o-ncordare supremă a minții,
să-nlăture imaginea sfinților aruncîndu-se ca ulii
asupra sărmanilor călători înspre rai,
sfîșiindu-i mișelește cu dinții.
La nici o onomastică nu s-a mai dus,
biblia a pus-o sus
și nici jertfe n-a mai adus
frumoasei Marii.

La „Prinde hoțul, scoate-i ochii“
era, întotdeauna, cel mai greu.
Ce dacă un om îi furase inima într-o zi?
Cum să comită o crimă?!
Auzea mereu
cuvinte triste, ca o poezie-n surdină:
„Sîntem cu toții numai praf de stele“.
Și-a pus atunci aspiratorul pe piele
să vadă ce rămîne dincolo de praf.
Avea în bibliotecă un vraf
de dosare
cu însemnări detaliate și clare
despre sensul cuvintelor, despre întîmplări și vise
despre toate lucrurile scrise sau zise
din antichitate încoace.

Uneori, îi plăcea să se joace
cu cuvintele, care-n ochii ei deveneau ființe vii
și le iubea ca pe niște copii.

„A-ți stoarce creierii“ era expresia cea mai dură
și constata cu resemnată ură
că i se-ntîmplă, zilnic, și ei.
Eheeeei,
și-atît și-i stoarse, sărmana,
că-n craniu nu-i mai rămase decît
un spațiu alb și călduț
unde o privighetoare rătăcită
într-o seară de vară a înnoptat –
desigur, la figurat!




RUN, BABY, RUN!

Mi se spunea, copil:
„Run, baby, run!”

Fugi, fetițo,
de albina care-nfige acul din zbor
de cîinele vecinilor
de microbi
de-nnegrirea din nor
de bețivul din colț
de oamenii snobi
de fulgere-amenințătoare
de prize
și mai ales de surprize
de geamandura din mare
fugi, fetițo, pe brînci
de ape adînci
de scene tari tulburătoare
de cartofi prăjiți și de sare...

Mi se spunea, adolescentă:
fugi, gingașă domnișoară
de dor aprins de primăvară
de băiatul șmecher sau pervers
de idealuri
de suavul vers
de ciori meteoriți
de spații închise
de posibili iubiți
fugi rupînd pămîntul
de vise...

Fugi, femeie, de ape tulburi
de hazardate cuvinte
de gîndacul păros
de grădini suspendate
de culoarea roșu din trandafiri
și, mai ales, de frumos...
Fugi de prostie
învață să-nalți
temple doar lucrurilor fixe de pe pămînt
gîndește cu capul inima e doar un motoraș
fă-te fată modernă de la oraș
nu scrie vorbe pe vînt...

Fugi, bătrînico, de motocicliștii grăbiți
așteaptă culoarea verde
și ca nu cumva
să te-apuce vreo criză de sciatică
ia-ți o sacoșă pe roți cînd pleci la piață.

Hai, nu mai fi romantică
fugi (dar fugi odată!)
de viață...





AVOIR, ỂTRE ȘI ALLER


…mă teroriza profa de franceză.
Eu – slăbeam vreo șapte kile.
Gîndeam: “ora de asceză…”
și strigam, plîngind: :De ceeeeeeee?!”
cu surle (și cu trîmbițe!).
Ea, milostivă, îmi spunea:
“o să-nțelegi tu mai tîrziu, fetița mea!”
și niciodată, niciodată
nu m-a lăsat corigentă…
Am avut zile!...

Le-am învățat tîrziu – ce conjugare grea!
Verbe neregulate (fără reguli, adică,
fără laturi echilaterale, cum se-ntîmpla ades
la fascinanta geometrie…
Verbe fără înțeles,
de care și acum mi-e frică
noaptea, cînd, singură, în camera mea…),
verbe care încep totuși să prindă contur…
Nu pricepeam atunci, copil prost!,
că mai tîrziu le voi învăța pe de rost,
că vor ocupa tot spațiul din jur,
că ele îmi vor rezuma
trecerea prin lume
cu caiet și creion
(a scrie e un blestem
de care nu mă mai tem!)
pe drumul trasat anume
pentru mine
slalom neinspirat printre De-Rău și De-Bine
și drept, și trist, și monoton…

A fost mai întîi “ệtre”
(o, Copilăria mea…
care n-avea nevoie
de adjective).

El rima cu fệnetre
la care stăteam
și priveam
oameni vrăjiți, pe portative,
c-o intensitate de pictor/de muribund/de poet
de curent electric, de-primă-iubire, de alfabet...
Și acel tărîm interzis de dincolo
derulîndu-se-ncet:
Mîine.

“Avoir” mi-a ocupat trei sferturi din viață
și mi-e rușine, rușine…
O, Maturitate ingrată…
În loc de versuri, mîncam pîine.
În loc de nori albi, ciocolată.
Și descumpănitor de sfîșiată
ca-ntr-un aparat de distrus documente
fîșii-fîșii,
scurta mea Viață.

Acum, la înserare,
mi-a rămas doar “aller”-
cel mai muzical dintre ele,
ați observat?!
Cu amintirea mea m-am împăcat
și (o, nemeritat, nemeritat…)
letargia asta de viață mi s-a iertat
ca un simplu păcat…

Îmi fac bagajul și-am plecat
(că, cică, trebuie să mă exprim în termeni mai simpli)
aproape cîntînd
și-n creieraș c-un singur gînd
(o, Bătrînețe fericită,
cînd aproape că înțelegi tot ce zboară…):

la ultima mea oră de franceză
pentru întîia oară
nota zece , cu felicitări!, am luat.






SUPREMUL PÃCAT


Dumnezeu,
sau o altă divinitate
(căci natura n-avea atîta
discernămînt),
a-mpărțit oamenii în două:
cei predispuși la dragoste
ca la guturai
și cei cu picioarele pe pămînt,
imunii, fericiții adică.
Primii iubesc,
ceilalți se lasă iubiți.
Diferența e mică
și tu habar n-ai
în ce tabără te găsești.
Uneori, cînd crezi că iubești,
conchizi amar:
Dragostea, nedreaptă, vine
doar celor ce n-o înțeleg
și deci nu li se cuvine!
Alteori, cînd ești iubit
dar nu te-ai deschis,
spui cinic:
Eu nu am promis
nimic, nimănui
și n-am nicio vină!
Dumnezeu, sau o altă divinitate
a vrut să fie lumină
pentru ca noi,
cîrtițe gînditoare,
să fim orbiți de dragoste
ca de soare
și niciodată să nu aflăm
adevărul adevărat.
Și tot el, din motive obscure,
a decretat
că dragostea este păcatul suprem
și cea mai crudă pedeapsă
e chiar ea.
Nimeni pe lumea asta
nu scapă.

La un moment
anume dat
(și nu întîmplător, desigur)
ești ori vînător,
ori vînat.





PARANTEZA PARANTEZEI (PARANTEZEI)

-De ce mă cerți (din nou!), finul meu observator?
-Păi, nașa mea (cam nașpa uneori...),
nu vezi că bați pasul pe loc
cînd zici că zbori,
că habar n-ai, mă scuzi, ce-i ăla zbor?!
Că dai mereu cu nasu-n poloboc,
te poticnești, din prea mare viteză,
de-o virgulă mică,
de-o paranteză,
că te-nvîrți în cerc
ca un cățel după coadă?!

Cuvintele finului meu (observator)
au început, un-doi-trei, să mă roadă...
(în loc, la o adică, să dea roade!)
M-am gîndit, așadar
(și a fost, nu vă mint, o corvoadă)
la rolul virgulei în fraza mea
la ponderea (cu muuulte zecimale)
a parantezelor – în viața mea
la antonimul expresiei „în zadar”
(expresie matematică, firește)
la punerea în ecuație
(pînă la starea de vibrație
sau chiar, poeticesc vorbind, de grație...)
a lucrurilor nepereche, ca:
liniște-streche
cîntec-pește
dragoste-nemurire…
Fără de știre,
totul s-a luminat:

parantezele mi-au mîncat anii
așa, ca unora mințile - banii,
întrerupînd tot ce era început…
Paranteze obeze,
ce mi-ați făcut?!
Dumneata, dragă {,
acoladă amplă, frumoasă ca o patinatoare rusă,
mi-ai deschis larg o ușă
ce-mi venea bine, ca o mănușă,
dar unde ducea, doar eu știu…
-Unde, nășică, -n pustiu?

Tu, dragă [,
colțuroasă și gravă,
m-ai învățat să fiu analitică,
rectilinie, critică…
Datorită ție
m-am îndrăgostit subit
de minunata geometrie…
Nici astăzi nu m-am lecuit!
Cînd văd drumul drept
iau munții în piept,
cînd aud vești noi
despre curajosul trapez, îl aștept…

Iar tu, măi puștoaico, perversă
și omniprezentă, da, tu, dom’șoară (,
insinuantă și ușoară
cu aerul tău parfumat, de primăvară...
De tine nu mai pot scăpa,
ești ca scaiul!
Te-ai legat de viața mea,
să-mi tulburi traiul
să-mi furi mălaiul
să faci din simplitate sinusoidă
din coerență haos
să mă jupoi pîn’la mulțime vidă,
să nu mai am carte de vizită pentru semenii mei...
Paranteză dăunătoare și perfidă,
gîndac de Colorado ce ești!
Spune-mi, măcar în ultimul ceas,
zi, ce vrei?!

Ea, grațioasă, afectată,
cu părul fluturînd în vînt,
declamă
(-n secret dorindu-și să-i fiu mamă?):

-Doamnă, mai citește niscaiva cărți
de vrei să pricepi rostul meu...
Ar trebui să mi te-nchini ca unui zeu
că, de n-aș fi eu...
{munții s-ar prăvăli [și nu e o glumă (glume nu există, cu ele doar bravăm) de doi bani] peste mări peste țări, și toate templele s-ar prăbuși...}

Cîndva, în anul două mii
cînd vom fi fost și noi copii...
Nu era un cîntec așa?!

Paranteză dragă, fiică adoptivă a mea,
te rog, mărită-te odată!

-Cu o condiție:
domnul ? să-mi fie tată!





GEOMETRIE PLANÃ


Dragostea e un cerc.
Te-ntorci mereu de unde ai plecat,
ca un criminal la locul crimei.

Dragostea e un pătrat.
Te ascunzi pe la colțuri
dar nu poți scăpa, orice-ai face.

Dragostea e un triunghi –
există întotdeauna o a treia latură,
un intrus gata să ți-o fure.

Dragostea e un trapez
ca la circ: îți riști viața pentru nimic
atras de jocul aventurii ca de moarte.

Dragostea e geometrie plană
cu axiome, teoreme și demonstrații ciudate.
Niciodată în spațiu
floare de colț
presată-n ierbar.

...linie dreaptă
dusă pînă la infinit.
Sau punct, cu rolul lui bine definit
pe hîrtie.
(De ce căutăm în alt om
tot ce ne lipsește
cu speranța absurdă că am putea umple într-o zi
golul din noi?)

Zeii dorm
și-am obosit
(mai ales de linia dreaptă
am obosit!)
să tot caut, să orbecăi
rătăcită-n labirint.






TE-AM CÃUTAT, DRAGOSTE


-Ce-ai găsit la mine, frumoasa mea?
Ce-ai văzut la mine, păpușă de catifea?
La mine, scorbură bătrînă ce sînt,
umbră inutilă pe bunul Pămînt?

...Era odată cineva. Zicea, ningînd molcom,
că de-aia l-am și confundat c-un om,
că mă iubea, că-n ramă seara mă-nrăma,
că vrea icoană și altar să-i fiu
pînă nu bate cucul prea tîrziu,
că bla, bla, bla, că, zău, pe viața mea -
și-n consecință declama
așa:

-...neprețuita mea prințesă,
giuvaerul meu cel mai de preț,
comoara mea, gingașă viorea,
de dragul tău m-aș rencarna cîntăreț
cu tolba plină de serenade și acadele...
mult prea-ndrăgită-ndrăgostită draga mea
cadoul scump al visurilor mele,
steluța mea pe Walk of Fame -
tot cerul ți-l voi pune la picioare!

Privighetoarea-n colivie se zbătea,
fîl-fîl negînd din aripioare,
pisoiul căsca repetat a plictis
cățelul dădea nervos din codiță
maimuța tot striga, ironic, biiiiis!
bibilica se făcea mai pestriță
musca se-așeza ostentativ pe prăjitura mea preferată...
Nu mai zic de flori! Se ofilea a plîns grădina toată –
și eu nimic...

Nu mă deranjau defel
sclipiciul și siropul din cuvinte
căderea din mic în mai mic,
oglinda mînjită cu ruj strident și cu frișcă...
Nu mă-ntrebam ce IQ avea El,
dacă spune drept sau mă minte
cît citea, ce visa, cu ce nostalgii se hrănea...
Dacă-n piept avea și El o morișcă
din același aluat cu a mea...

Într-o zi, lumina s-a stins.
(te-am căutat, dragoste, dinadins,
dar numai căutarea inconștientă
la judecata de-apoi se va puncta...)
Era furtună, Doamne, cum mai tuna
și-n străfulgerarea de fulger, mustrător violentă
am văzut în dreapta mea
perna goală pe care scria
Singurătatea e prietena ta.
Am rîs sughițat: „Sînt hetero, frate!”
am luat dicționarul să caut –pentru prima dată -
cuvîntul ăsta ciudat: „jumătate”.
Nu exista.
El, cel cu declarațiile înflorate
(Ești cea mai minunată fată!)
se transformase-n cana lui cu lapte
cu puțină cacao, ce-i drept
și se tot răcea
ca bătaia din piept
ca, după milenii, o stea...

Am închis porțile
am superscriptat nopțile
și din toate părțile
m-am apărat.
Seifurile, gîndurile, printrerîndurile
le-am închis cu trei lacăte.
Am așteptat.

Un an, doi, trei...
Toți anii lumii, toți anii mei.
Dacă tot ce contează, pînă la urmă, e Așteptarea?
Căutarea, în lumi paralele, poate e un păcat.
În alte lumi, viitoare,
de dincolo de aici,
poate centrul de univers se numește
Visare.

Te-am căutat, dragoste, la întîmplare,
cu pași mici
cu poza idolului în poșetă
cu răbdare de elastic cu înarmări de arici

și nu te-am aflat, dragoste,
nu te-am aflat...





VITEZǍ


Secolul vitezei a trecut.

Sentimente din hîrtie creponată
fac sluj în fața sufletului-rege
(sau era împărat?...)
dar el se face ca nu înțelege
și le trimite la depilat.
Mă joc de-a primăvara
mă joc apoi de-a ghilotina
(de nu s-ar stinge lumina!)
codul pin al inimii l-am pierdut.
Să ne grăbim altfel –
hai, de la început:
oul, găina…






VIAÞA CARE

Viața care îmi scapă
ca săpunul în cada plină
ca lumina printre pleoapele ude
ca declarația curgătoare din gură…

Și el, care spunea:
-Sîntem făcuți mai mult din apă,
draga mea.






LA ȘTIRI


Un puști a omorît o pisică.
A filmat crima și a difuzat-o pe internet.
(l-aș fi omorît și eu, cu mîna mea
dar aveam numai arme de poet!)
A fost condamnat la șapte ani.
Cînd a ieșit, la poarta pușcăriei îl aștepta stăpînul pisicii
care a scos pușca și l-a împușcat.
A fost condamnat la șapte ani închisoare.
Cînd a ieșit, la poartă îl aștepta tatăl puștiului
care a scos pușca și l-a împușcat.
A fost condamnat la șapte ani.
Cînd a ieșit, la poartă îl aștepta fiul-stapînului-pisicii
care a scos pușca și l-a împușcat.
A fost condamnat la șapte ani închisoare.
Cînd a ieșit…………
…………………

Un nebun (fără cazier!) a dat foc aseară la pușcărie
și toți pușcăriașii au m…

O, dar asta e prea atroce
de povestit!





SÎMBÃTÃ SEARA ÎN ORAȘ


Sîmbătă seara în oraș
se instaurează Plimbarea.
Perechi-perechi
alunecînd de mînă
cît ține zarea.

Ce frumoasă e perechea batrînă!
Între palmele lor, presat ca o floare
ca un plasture medicinal
pe nervul sfîșiat –
secretul fericirii.

Ce frumoasă e perechea de adolescenți visători
(“les enfants qui s’aiment
ne sont là pour personne…”*)!
Secretul iubirii
ei și-l șoptesc, acum, la telefon.
Și totuși, uneori (vă vine a crede?!)
își mai scriu și scrisori…

Eu trec, la jumătate de viață,
simplu spectator,
croitorașul cel viteaz:
șapte dintr-o lovitură!
(șapte gînduri negre
șapte gînduri gri
șapte blesteme de descîntat
într-o singură zi…).

Ajung acasă, plîngînd,
și mai adaug un rînd
la Cartea singurătății.



•Jacques Prevert – “Les enfants qui s’aiment”





PÃUNUL DECAPITAT

Păunul decapitat
nu se mai ține pe picioare.
Doar coada a rămas din el
evantai pentru fata frumoasă
care n-ar mînca, nici moartă!,
carne de păun.
O coadă fas-ci-nan-tă
ca o definiție a splendorii
în ciuda ororii
de peste zi.

La fel și eu
(am fost odată, ca și cum n-aș fi
dar altfel cum acest poem
s-ar povesti?!)
pleoștită rău
hrănind un zmeu
îmbrăcat în curcubeu
(și cîte n-ar mai fi de spus
dar vremea gloriei s-a dus…)
nu știu, nu știu dacă mai pot
din paharul (jumătate gol)
al vieții
chintesența s-o scot.





POEZIA MODERNÃ


Acum te pot lăsa în urmă
în mine locul gol s-a ocupat
cu chipul tău de seară
de om preocupat
cu chipul tău de dimineață
ce dă pe dinafară
din oglinda crăpată și mică,
cu chipul tău atemporal, de ceață,
de care cîndva mi-era frică...

-Ce versuri demodate, măi poeto!
Pe cine crezi că interesează așa ceva?!

-Vrei poezie modernă?!
Na!

Nagîțul rătăcit în urbe
tot mai introvertit și mai stingher
visînd la balta reflectată-n cer
trasează pe asfalt spirale, curbe,
iar seara, obosit, în șifonier
citește Freud și cîntă la un mîț
de salcie cu lacrima uscată
pe limba lui ciudată de nagîț...
O, vremuri candide de altădată...

-Cum era chipul lui? mă-ntreabă ei
și le răspund printr-un zîmbet subtil
le arăt o poză cu struguri negri, copți,
prin care dă iama, rîzînd, un copil...

Memoria care îmi joacă feste
e-un musulman cu șaizeci de neveste.
Și mă întreb ce-mi trece-acum prin gînd
tablou naiv cu mine tricotînd.

Nu există, desigur, bucurie mai mare
decît să fii copil într-o vie
să strîngi frunze și gîndăcei și pietricele ciudate
și să le pui atent pe farfurie...

Foaie verde de hop-hip
hai la mama-n fenotip
sună de waters are deep
copăcel, țuști-țuști, lip-lip,
naște-te, că-ți fac un clip
sau te face mama vip,
și-un album: yesterday.zip
(în decor de vis: nisip).

Le arăt apoi luna rotundă
ce știe să umple, cu prisosință, un cerc,
cartea de citire, cu literele atît de frumoase
pe care să le descifrez tot încerc...

Iubesc și eu, naiv-filantropist
am și eu gene (puse) de artist!
Alerg și eu...Ei, cum așa, de cine?!
De realitatea care vine, vine
și-ți ia haina de pe tine...

-Desenează-l! zic ei, derutați.
Iau acuarele din dulapul cu privighetori
și pe-o pînză de păianjen pictez
curcubeul cel mai intens peste nori...

Tăntălăul clasei
nu găsea cuvinte
să-și declare dragostea
cretei (o, imaculată cretă!)
el – cel mai cuminte,
ea- cea mai cochetă...
Nu rîdeți, proștilor, de cele sfinte!

-Cîntă-l!
O, la cîntat n-am talent nici un pic
dar am învățat că dacă vrei ceva, poți!
Mă acompaniază greierele din roți
și cafeaua fierbînd în ibric...

Prea mulți pensionari pe cap de locuitor!
Să-i decimăm! strigă puștanii.
Moartea e gratis în ziua de azi.
Se poartă la piept o plăcuță cu anii
și e ilegal a trișa.
Poftiți la lasere! La aerosoli radioactivi!
Saună la o sută de grade! La sporturi fatal de extreme...
Ce bătrîni emotivi...
N-are rost a vă teme,
moși și babe, dragii noștri troglodiți expirați,
noua generație va aplauda!

Îl visez mereu.
Azi-noapte era
o ploaie nebună de primăvară
zgîriind cu nesaț
la fereastra mea...
Poezia modernă
e o pernă
dispusă să vadă
orice act de bravadă
ea nu se rumegă
nu se digeră discret
(cum ar trebui pepepsită o mamă
care-ar avorta un posibil poet?!)
turnați-o pe gît
ca pe-o otravă
cu gust inimaginabil de dulce
și cînd pe fața ei
de pernă-modernă
sufletul va-ncerca să se culce,
revoltați-vă: NU ACUM!

Desenată, cîntată,
ireverențios ambalată,
prăfuită de-atîta nedrum,
aceeași sfîșiere de altădată
pentru care nu ai niciodată
pregătit un cavou
(numai spitalul
numai drogurile și halatul
numai decorul e altul)

poezia înfășurată ca o ceapă
doar un pic degerată
lovește din nou...






BOGÃÞIE


Bogăția sufletului
reîncarnat
coboară pe trepte de curcubeu
direct de la Dumnezeu.

Azi în cufărul tau,
mîine-n cufarul meu…





MÎNA


O mînă învață să scrie
pe la șase ani și ceva.

Am scris o poezie
apoi o rețetă de prăjitură
apoi (logic!) o hartă.

-E frumoasă ea?
-Eu nu sînt critic de artă!

Într-un tîrziu,
sub scara (logic! logic!) de valori, înaltă,
mîna obosește.
Se-așază pe un braț de fotoliu
așa, bătrînește
și-așteaptă să învețe
și cealaltă.





ALBASTRU-LILIACHIU


Mă îmbrăcasei, fără să știu,
în albastru-liliachiu.

Și așa, pastelată, zglobie,
am așternut pe hîrtie
o bine-meritată poezie
cu-alesături și cu tichie
(de mărgăritar,
că nu mă născuse mama cu har…),
viole(n)t liliachie…

Citiți-o ca pe-o viorea
ca pe-o violetă
ca pe o floare de nu-mă-uita
desuetă
în acest secol amar…

Vă pricopsesc c-un liliac în dar!
De-l veți vedea arbust, ori animal –
vă privește!

Mă îmbrăcasei fără să știu
într-un pește
și mă-nvățam să tac
românește.





CE FRUMOASÃ E VIAÞA

De ce văd copiii filme de groază?
Să se obișnuiască de mici?
„Interzis sub 18 ani” ce înseamnă?
O căsăpire de cap nu mai impresionează copilul
el își consumă senin floricelele
ronț- ronț
ce dacă pe ecran se revarsă valuri de sînge?!
Ce dacă X îi trage lui Y un glonț?!

De ce se uită oamenii mari în fiecare seară
la un film
(de preferință de dragoste)?
Ca să se obișnuiască? Să-și amintească? Să mai poată spera
în ceva? În orice – în demonetizata iubire
în moneda de schimb a timpului hoț
în monetăria statului...
Un film pe zi
ca vitaminele
așa cum copiii ascultau în fiecare seară o poveste
cîndva, cîndva, cîndva...

De ce citesc oamenii mari – uneori -
cărți interesante utile instructive
de învățătură de psihologie de comportament de bucate?

O, filme și cărți minunate,
o, o, o și tra la la
frumoasă mai e viața
viața mea
și a lui și a ei și a ta...

Trage rogu-te o perdea
să nu ne-o fure din vreun spațiu vecin
cineva!





NATURÃ MOARTÃ


Flori albe în brațele miresei
margarete crizanteme trandafiri liliac
(nu toate au alternativa culorii
ghioceii, de pildă, sînt numai albi, pe cînd...)
flori multicolore din curcubeu
în vază în ghiveci în Cadillac
în apă, nentrecute-notătoare
cu aspirină întru conservare
flori presate-n ierbar
cu a treia dimensiune furată
flori aduse de băiat pentru fată
la prima-ntîlnire
ca o prevestire
simbolul dragostei
al inocenței al purității
al morții
flori de azi de mîine
de cîteva zile, bolnave
flori pe care le-au plantat vizigoții
flori încrucișate
deci mult mai frumoase
ca după botox ca după cosmetizare
floare de cîmp floare de nu mă uita
floare de colț floare nemuritoare
floare...

Oameni cu picioarele tăiate
în glastre
oameni cu rădăcinile smulse
spînzurați la fereastră
pentru desfătarea noastră
oferiți în dar cu fundiță roz
conservați trei zile-n formol
oameni de cîmp de uită-mă azi sau de stîncă
oameni în comă
mișcători încă
trași cu invizibile sfori
(de îngeri drogați
cu smoc de iarbă la subsuori
angajați de Dumnezeu pentru treaba asta murdară)
oameni crizantemi de toamnă
oameni uituci de primăvară
(fie-le țărîna petalelor ușoară!)
oameni pufoși ca niște nori
parfumați îmbălsămați tămîiați
oameni de viață oameni nemuritori
oameni...

Natură moartă cu oameni și flori.






SCRISOARE DE LA MARE

Îți scriu de la Marea Neagră.

Eu nu sînt neagră, sînt arămie.
Sufletul meu lăsat în grija aurarilor
are cea mai frumoasă culoare
împrumutată de la soare
sau mai degrabă furată.

(nu te supăra, dragul meu,
că-ți scriu atît de simplu și firesc.
Știi doar că n-am talent literar
că metafora nu e punctul meu forte.
Eu cînd iubesc spun atît: te iubesc.
La mine, for ever e forever - tu știi!
Așa că n-am să te obosesc cu jurăminte,
floricele, sirop sau poezii!)

Nu sînt neagră, sînt arămie.
Pielea mea se vrea sărutată
dar arde prea tare
(de prea mult soare?
De la depărtare?).

Dac-ar putea cineva să-nțeleagă
prima silabă a nou-născutului,
jalea muntelui, prelinsă-n cîmpie,
răsăritul soarelui din mare,
scintigrama sărutului,
sensul vîntului, miezul pămîntului,
logica schimbării de anotimp,
prima (dar absolut prima!) ninsoare,
omul preistoric, fără dependență de timp,
dac-ar studia cineva, la psihologie,
racul, struțul și prințul-broscoi,
o, cîte mistere s-ar descifra între noi!

Ieri nu te cunoșteam
ieri culoarea arămie mi-era străină
mă impurifica o mare vină
că nu puteam să mă cuprind întreagă –
ieri nu te cunoșteam,
eram neagră.

-Atunci, de ce ești singură la mare?
mă-ntreabă, pe note grave, o privighetoare.
Asta da întrebare…

Poate vrea să insinueze
că te-am inventat!
Că nu exiști decît în imaginația mea
de copil răsfățat.
Că delirez – de la insolație,
de la explozia reactorului nuclear
producător de abise.
Că am nisip și scoici în buzunar
de la parastasul ăla bizar
de vise promise ucise.

-Hai, fie, ia cu tine un vis…

Și totuși, dac-ar fi să aleg dintr-o mie,
aș vrea să mă nasc
tot ființa asta uniform arămie
și intens visătoare…

-Dă-ți cu cremă, că te-ai ars de tot!

Salutări de la mare!





REVOLTA SIMÞURILOR

În această casă
ordinea-i deplină.
Aer nu există,
respirăm lumină.

Ne privim cu urechi mari
pîlnii translucide
de prins muzici divine
și, la nevoie, țînțari.
Intrăm în antreu
printr-un tablou de Gaugain.
Rîdem cu mîna stîngă,
aruncăm kareninele departe de tren
plîngem lacrima cu nara împarfumată discret
ne strigăm unul pe altul cu-același nume tandru: Poet.
Covorul verde ca iarba ne e barba de tuns
oițele din țarcul ăsta de nepătruns.
Apa din cadă ne ajută la pipăit.
Oul se lasă decojit
și găina suferă în tăcere
în sfînta și halucinanta oală cu supă.
Nimic nu te atrage mai mult
decît clipa de după.
În borcanul cu miere
un gîndăcel conservat
(tocmai bun de respirat)
ar vrea să se transforme-n chihlimbar
ca să fie, în cele din urmă, văzut.
Nu mărimea contează,
nu e totu-n zadar
eu nu sînt zidar
să-ntemeiez trăinicii
tu nu ești poet
să-nsămînțezi poezii
ea nu e mama noastră să ne învețe
el nu e Nostradamus ca să ne știe…
Ce lume decolorată prozaică liniară și gri…
Ba nu! Și-ntr-un motor există poezie!
Ne-a mai rămas ceva în lumea
prozaică-liniară-și-gri:

un verb (repede, ridicați-i un templu!):

a simți.




DESTIN

Voi ști că tu îmi ești predestinat
ales pereche singurul bărbat
atunci-cînd-și-dacă
printr-o magie
la lecția de supraviețuire
cu tema antică despre iubire
deșirați transpirați
caraghios de mari în băncuța de lemn
vom scrie amîndoi, la un semn
exact aceeași poezie.





PLAGIAT

O poezie veche m-a chemat
din caietul vechi din lada veche din podul...
Învățată – de necrezut! – pe de rost
transfuzie amară
moștenire avară
Ioană d’Arc exilată din țară...
Eram ce nu era, era ce-am fost?

Din șapte-n șapte ani celulele se înnoiesc
(acum pricep de ce e magică cifra 7!).
La fel și sufletul născător de poezie?
Să vă povestesc:
părul are pere
mama are lapte
stelele vor fi la noapte
de partea mea!
Așa e și viața:
o pară
o mamă
o stea.

Am luat poezia mea veche
de un deceniu (sau două...?)
am vrut sa-i fac o haină nouă
că moda s-a schimbat, deh, între timp...
Dar cînd s-o scot pe scenă,
sub reflectoare -
fu razie mare.
Și m-au arestat
(cu cătușe, țepușe, așa, ca la carte)
fiindcă, ziceau, m-am plagiat...






DROBUL DE SARE


-Dragă domnule Ion Creangă,
ne-a dat la română un eseu despre „Prostia omenească”.
Am luat nota patru.
Ce-ați vrut să spuneți cu drobul de sare?
(elevul Costică)

-Dragul meu Ion Creangă,
oriunde ai fi –
in the middle of nowhere
(deși se pare că ești tot mai prezent în lumea noastră!) –
de ce, Doamne iartă-mă, trebuia să scrii despre drob?!
De-aia nu mi-am găsit eu perechea...
Că dacă ăla e-așa, că dacă ălălalt va face...,
sau următorul nu va...?!
(o femeie singură, frustrată, disperată)

-Stimabile Ion Creangă,
tocmai am luat un premiu pentru lucrarea
„Mesajul subliminal din povestea drobului de sare”.
Se pare că trebuie să-ți mulțumesc.
Geniul tău m-a făcut și pe mine aproape geniu, ce să mai vorbesc...!
O căruță de bani am cîștigat!
Dacă mai trăiai îi împărțeam, crede-mă,
cu tine!
(un psihanalist de renume)


Ion Creangă:

-De bănuiam că povestea mea
va avea atîta răsunet,
că va deveni
un antiexemplu, o doctrină,
un subiect de studiu,
un modus vivendi -
mai așteptam un secol să mă nasc!
Altul ar fi fost impactul ei acum,
alta gloria mea!
Sau, ca să nu vă mai fie atîta de frică,
puneam în loc de drob
o pisică!





DUPÃ CE MOARE, IUBIREA

După ce moare, iubirea
devine
un adevăr renegat.

Și nu mai știi
cine-a învins
cu-adevărat
bărbatul sau femeia
în veșnicul război
(cu minunatele, rarele
lui pacte sublime
pe care le-am făcut și noi
cîndva, cu secole în urmă mi se pare
pe cînd eram doar două pete indecise
de culoare
uimite una de alta
avide
de a fi complementare).

Cine-a învins
nu se mai știe
în niciun caz sufletul
sărmană hiroșimă pustie
(dar care niciodată n-a uitat)...
E imposibilă strădania
de a rămîne, după războiul iubirii
unul în ființa celuilalt.

După ce moare, iubirea devine
un adevăr renegat.





LASÃ

Lasă elementele inimii
să se decanteze
lasă cerneala să se usuce
pe caietele cu poezii.
Lasă gîndul sfios să vibreze
lasă-ți alesul să știe
că știi.
Lasă umbra din umbră să vină
și întreab-o de sănătate.
Lasă-ți sufletul nou în lumină
într-o amețitoare libertate
lasă emoția să explodeze
lasă iarba din iarnă să crească
lasă ființa mică
de lîngă tine
invizibilă dar tenace ca o furnică
să te caute, să te găsească.
Lasă-te pe tine spre mine
într-o alipire firească
lasă vîrsta să se uite pe sine
lasă lacrima să spună ce simte
lasă gura să se alinte
și să-ți șoptească
într-un decor nebunesc
și fragil și statornic și dulce
cu trandafiri și cu sînge
două vorbe nătînge:

Te iubesc.





UN OM SIMPLU

Ești un om simplu – zici
un om binar
de alb și negru
sau de da și nu
ești un om simplu –
zici tu.

Dar cînd lumina vine dintr-un unghi
a cărui taină nu știu s-o explic
devii un univers neexplorat
tu nu ești un om simplu –
zic.

Și mai ales în serile de vară
tot aerul îl invadezi, mirat,
împrăștiind atîta jind în mine
că te-aș lua pe șapte vieți bărbat –
cuvintele n-au auzit de tine
tu ești un simplu om
complicat.





ALTÃ VERSIUNE

O altă versiune de viață s-ar cuveni.

O alta-n care tu să fii
predestinat de zei, ursitul meu
atît de-albastru-alb, atît de-nalt
c-ai da cu sufletul de curcubeu.

Ca să te văd, aș fi prea mică
ar trebui să mă ridici pe un nor
să-mi prognozez de-acolo viitorul
să aflu ceasul fix cînd o să mor
și astfel să-mi pot programa
toate orele de iubire
sau toate orele de bucurie
pe care le-aș putea respira
acolo sus, în aerul rarefiat
din preajma ta.

Dar nimeni nu-și asumă vina
că tu ești atît de înalt.

Mă bucur că măcar te pot iubi.
Pe planeta care nu ne cunoaște
o altă versiune de viață s-ar cuveni.




CA ȘI CUM

Ca și cum
în lume s-ar fi întîmplat ceva
ca și cum
ultimii supraviețuitori
am fi noi
amîndoi
și un zvon de poveste
camuflat într-o floare
ca și cum
sărmanul soare
s-ar fi prăbușit în noroi
ca și cum
totul ar mai depinde
doar de tine
de mine
de frumusețea dintre noi
ca și cum
cu ochii răniți
aș mai putea să te privesc
ca și cum am fi veșnici –
așa te iubesc.





DESPRE OMUL ACESTA

Despre acest om
s-ar putea scrie un poem.

Un poem mic și bogat
copilăros
primăvăratic
zîmbăreț ca fetița
care-și sărută păpușa, în parc.

Despre acest om
s-ar putea scrie
cel mai roz poem
cel mai dulce poem
cea mai minusculă dar prețioasă
simfonie.

Un poem ca un talisman
ca o poveste
ca un pui de găină
zburlindu-se-n soare.

Despre acest om
pe care-l iubesc
s-ar putea scrie un poem
nebunesc
cu fluturi și flori și cîntece și stele
furtuni romantice
ca din demulturi duioase.

Despre acest om
s-ar putea scrie
poeme atît de frumoase
că toți acești poeți complicați
(pe care-i cunosc și nu prea)
s-ar înclina în fața mea
uimiți de-atîta simplitate.

Despre acest om
s-ar putea scrie un poem
de imensitate
de lacrimă bună
de pîine arămită sub țest.
(Despre omul acesta
pe care-l iubesc
un poem rebel la cuvinte
în suflet năvală-mi crescu).

Despre omul acesta s-ar putea un poem...

Dar nu.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!