Apocalipsă

Cohorte de nori își revarsă cerul
În fulgerele crude ale mântuirii,
Sunt străzile pustii, goale de suflări,
Căci a sosit clipa, clipa osândirii.

Deodată văzduhul se pierde-n pieire,
Căci săgeți de foc, nestinse-l-mpânzesc
Și plouă cu lavă, pucioasă și rug
Peste vaietul scrâșnit și omenesc.

Miroase a carne arsă, pe câmpurile morții,
Zac mii de cadavre, cu mâinile spre cer,
Iar cei ce se mai târâie pe lutul duhnind,
Iertare și-ndurare, focului îi cer.

Zorii se-nalță cu lacrimi în ochi,
Și totul e deznădejde, nendurare și plânset.
Din glasuri blestemate se-nalță amar,
Cu-atâta spaimă, un veșnic urlet.

Întunecați, corbii se hrănesc din cadavre
Numărul fiarei șoptindu-l zării
Și lupii pustiului blesteamă pământul,
Miros a sânge, și apele mării.

Timpul și-a oprit tiranicul ceasornic
Căci fiara dezlănțuită, ea însăși l-a oprit,
Îngeri negri se-nalță din morminte,
De aripile satanei și soarele-a orbit.

Infernul a coborât din ochii fiarei,
Umbre negre se-adapă din trupuri
Și carnea-i despicată, sufletul sfâșiat.
Măruntaiele noastre, ard, pe ruguri.



Zarea s-a-nroșit și păsările-s arse,
Nici un cânt nu se-nalță din uscăciuni,
Din pâcla deasă, în mâini cu topoare,
A răsărit chemată, ceata de nebuni.

Duhul blestemat s-a întins pe deșert
Și dănțuie sălbatic pe sufletele goale,
Sunt oamenii sfârșitului și ai disperării
De-a nu putea muri, fără chin și jale.

Înlănțuiți de gheare, scrâșnind din dinți,
Ultimii oameni se târâie prin duhoare,
Au fost uitați de cer și de părinți.


S-a născut Lumina din tenebre,
Cine știe de va veni Cel Sfânt?
Fâlfâiri de aripi din apele negre,
Ne-ndreaptă pașii spre mormânt.