Cu mic, cu mare,
Toți ne călcăm în picioare,
Ne scoatem ochii cu un pumn de mărunței
Ca să ne luăm covrigi.

La cât dăm din coate
Am putea să ne luăm zborul
Spre Lună și-napoi.

Triumfători noi molfăim
Aluat cu sare și cu mac,
Garnisit cu câte un gândac.
Dar cei mulți habar nu au
Că ce-i mai bun,
Mai gustos și aromat,
E gaura covrigului.

Oricât dintr-însa poți să muști,
Că nu se mai termină,
Că nu îți face carii
**Și nu conține calorii!**

Te uiți prin ea și vezi la capăt
Un zâmbet cald, un zmeu
Și o pisică.
În ea se poate comprima
O lume tubulară,
Prin care sufli cretă
Și iese zahăr sau cacao.

Prin gaura de la covrig
Te bandajezi la deget dacă vrei
Cu o șosea aglomerată
De căruțe trase de iepuri
Ce fugăresc un morcov fictiv.

Prin ea dacă te mai uiți
Poți să vezi întreaga lume
Difuzând într-o culoare
Pastelată, sau neagră,
Care poate s-aibă gust
De vișine, de ciorbă,
Sau de pepene galben.

Punând covrigul la ureche
Poți s-auzi un clinchet,
Sau un huruit de fierăstrău.
**Este unanim recunoscută
Acustica găurii de covrig.**

Dar dacă te transformi
Într-un gândac și te joci
De-a prizonierul, captiv
Într-o gaură de covrig?
Ai evada mâncând
Fortăreața de aluat
Și ai juca fotbal
Cu boabele de mac?

Retrag mâna cu care scriu
Prin covrig.
Mă uit mirat la ce am mâzgălit
Și mă întreb:
“Din partea cealaltă a găurii
oare ceilalți cum mă vad?”