INFERNUL

CANTUL XXI

Cercul al optulea: Bolgia a cincea. Cei care își însușesc bunul obștesc. Amenințările diavolilor. Umorul dantesc.
Astfel, din punte'-n punte povestind de câte toate-i de prisos2 să spun, ajuns-am sus pe-un pod; și poposind,
am cercetat lăcașul de surghiun și zvonul surd de plâns și de durere; negru-l găsii ca fundul de ceaun.
Cum fierbe la Veneția3 pe șantiere în miezul iernii smoala pe cărbuni ca să lipească luntri ori galere
pe drumuri lungi crăpate de furtuni și care dreg și care-astup cu spargă4 șampana moștenită din străbuni5,
care la pupă ori la proră-aleargă, cârpește pânze, vâsle noi își scoate ori funii răsucește la catargă,
așa și-aici prin har ceresc6 clocoate o smoală lipicioasă bulbucind, ce năclăie străfundurile toate.
Vedeam în ea bășicile dospind, dar altceva nimic decât catran ce se umfla și recădea pufnind.
Și-n timp ce-astfel nesățios priveam, Virgil strigând: „Ferește7 sub arcadă!" mă trase lângă el de unde stăm.
107
Cum cel ce vrea cu dinadins să vadă
un lucru nou, dar înfricat apoi
nu prea cutează într-un loc să șadă,
așa și eu, privind din mers-napoi, văzui un drac8 venind în fuga mare și hăulind pe punte după noi.
Cumplit era la chip și-nfățișare
cum se-apropia ca să ne poată-ajunge,
cu-ntinse-aripi și iute de picioare.
Culcat pe-un umăr ce părea că-mpunge, ducea un duh și mi-l strângea-n lăboi de-ai fi crezut că-i gata-gata a-l frânge.
„Hei, fraților, strigă de lângă noi, pe ăst fruntaș adus din sfânta Zită9 să-l dați10 la fund, că eu mă-ntorc-napoi
în urbea sfintei", de pungași ticsită: numai Bonturo12 e cinstit, căci toți fac da din nun când vorba li-e plătită."
Zvârli14 degrabă-n smoală pe pohoț și-apoi fugi cum n-am văzut vreodată dulău să se repeadă după hoț.
Duhul pieri ca să se-ntoarcă-ndată cu spata-n sus15, dar diavolii: „Să știi, răcneau, c-aici icoane nu se-arată
și nu ca-n Serchio16 va să-noți aci: de vrei să scapi de-mbârligata gheară, la fața apei nu-ncerca să vii."
Cu zeci de căngi apoi îl sfârtecară, zicându-i: „Jocul, dacă poți, sub smoală și-ascunde-te de vrei să ieși afară!"
108
Aidoma17 și bucătarii-și scoală rândașii ca să-ndese cu țepușa slănina-n zeama care fierbe-n oală.
„Ca nu cumva să-ți dea de urmă-acușa, grăi Virgil, te-ascunde după-un stei, și-ascuns rămâi, cât timp ne strâng cu ușa.
Să nu te temi de s-or vădi mișei cu-a mea făptură; le cunosc eu soiul căci și-alteori18 m-am războit cu ei."
Trecu pe punte-apoi și când șuvoiul ceilalte văi i se-arătă și răii19, trebuință-i fu să-și întărească boiul.
Cum sar și latră ca turbați dulăii
la cerșetor când poarta stă s-o-mpingă,
la fel văzui țâșnind din fundul văii
mulțimi de draci și toți dădeau să-ntingă țăpușele spre el, dar drept răspuns Virgil le spuse: „Nimeni să m-atingă!
Nu vă pripiți, ci vie-ntâi un uns20 să-i spun ce am de spus și-abia apoi să țineți sfat de-s vrednic de străpuns."
Strigară dracii: „Meargă Codârloi21!" și dintre ei se smulse-atunci năpastă un drac grăind: „Ce naiba vrei cu noi?"
Și-atunci Virgil: „Crezi oare, minte proastă, c-am coborât trecând de pragul porții, la adăpost de vrăjmășia voastră,
fără-ajutorul cerului și-al sorții?
Ne lasă drum, căci Cel-de-sus voiește22
să duc un viu prin tainițele morții."
109
Răzbită-i fu trufia-atunci firește și, lepădând țepușa jos, cu pică: „Lăsați-l!" auzii că poruncește.
Grăi maestru-atuncea: „Te ridică de unde stai a-una cu pământul23 ascuns pe jos și vino fără frică."
Pornii grăbit când i-auzii cuvântul,
dar tartaroții alungiră pașii,
încât crezui că nu-și țin legământul24.
La fel cu mine25 tresăriră-arcașii când dând să iasă din Caprona lor văzură-n jur puzderie vrăjmașii.
Tot trupul mi-l lipii de-nvățător,
dar nu puteam privirea să-mi desprind
de chipul lor de rău prevestitor.
Þinteau spre mine furcile rânjind și „Să-l ating?" strigă un drac turbat, iar ceilalți: „Dă-i!" urlau, privind cu jind.
Ci tartorul care ținuse sfat
cu domnul meu se răsuci grăbit
și „Stați domol!" le spuse înciudat.
Iar nouă-apoi: „Cărarea ce-ați pornit nu duce jos; degeaba-i dați târcoale, căci puntea șasea-n fund s-a năruit.
Dar dacă totuși vă-ndemnați Ia cale, pe malul râpei vă porniți oricum, căci altă punte26 vă va duce-n vale.
Chiar ieri27, cinci ore mai târziu c-acum
o mie două sute șaizeci șase
de ani s-au strâns de când s-a frânt în drum.
110
Trimit cu voi vreo câțiva draci cu coase ca să-i atingă pe niște mișei nițel: dar n-o s-aveți a trage voi ponoase.
Hei, Zbate Aripi, ieși cu Farfarel, prinse-a răcni, și tu, Cățoi, te-arată, vă mâie Barbă-creață la măcel.
Hai, Libicoane, mișcă, Forforoată,
sai, Rât-de-porc, Drăcilă, Gheare-ntinde,
și tu Roșcate, hai, ieșiți din gloată.
Păziți cuprinsul văii clocotinde
și-i duceți teferi pe-ăștia doi prin schei,
pe puntea care-ntreg străfundu-l prinde."
„Ce văd, maestre? S-o pornim, de vrei, mai bine singuri28, zis-am drept răspuns, căci bucuros m-aș lepăda de ei.
Tu, care29 pururi toate le-ai pătruns, nu vezi că mă pândesc a bună seamă și că spre noi rânjesc cu gând ascuns?"
„Rânjească, de poftesc, nu-ți fie teamă, grăi Virgil30, căci nu spre noi ei cată, ci către cei ce clocotesc în zeamă."
Cotiră-atunci la stânga dracii roată și spre fruntaș văzui că toți se-ntoarnă și-un sfârc de limbă printre dinți i-arată,
drept care31 el făcu din curu-i goarnă.
111

CANTUL XXII

Cercul al optulea: Bolgia a șasea. Ciampolo din Navarra și fratele Gomita. Cursa întinsă dracilor de Ciampolo. Cearta infernală
Văzut-am1 nu o dată cum se-avântă ostași călări ori cum se înșiră-arcași sau cum zoresc când moartea-i înspăimântă,
văzut-am pe la voi și cercetași, o, aretini2, și oști cătînd pricine, turniruri3 sau întreceri la oraș,
pornite-n zvon de trâmbe-ori tamburine, la semne din cetăți ori la țignale de pe la noi și de prin țări străine,
dar să pornească la atari chimvale nicicând văzut-am, nici arcași cu torbă, nici corăbieri, nici cavaleri cu zale.
Mergeam cu dracii mestecați în ciorbă, dar ce să-i faci: în temple4 stai cu sfinții și-n cârciumi cu bețivii, zice-o vorbă.
Priveam în smoală răspunzând dorinții ce mă-ndemna să scormonesc căldarea, pe cei din ea și felul suferinții.
Precum delfinii când își scot spinarea
și prevestesc5 înfrângeri
și lupte-n zori cu vântul și cu marea,
și păcătoșii pe-acel loc de plângeri ieșeau din smoală când și când, cu tâlc, și dispăreau cât ar clipi un fulger.
112
Și precum stau6 pe malul bălții-n pâlc cu gușa-n vânt broscoii pe căldură și pântecul și-l țin ascuns în smârc,
la fel șezând mișeii-mi apărură: dar cât ce da să-i simtă Barbă-creață, de-ndată se trăgeau pe sub fiertură.
Văzui atunci (și gândul mă îngheață) un duh șezând deoparte, la liman, cum sade7 broasca ce s-a vrut răzleață,
și-n dreptul lui, din zbor, ca un hultan, pe Gheare-ntinde că mi-l ia de chică și-l trage ca pe-o vidră8 din catran.
Toți zece dracii-i cunoșteam din clică
și pe-a lor nume le știam pe toate,
căci luasem seama9 cum dădeau să-și zică.
„Ascute-ți gheara, Roșcovan fărtate, răcneau ca-n codru, de credeai că tună, și-apoi jupoaie-l, să rămână cioate!"
Și-am zis atunci: „Maestre, fă să-ți spună, de poți și vrei, cine-i sărmanu-acel care-a încăput vrăjmașilor pe mână".
Porni Virgil și sfătui cu el,
iar duhul, bietul, înfrângându-și teama,
răspunse: „Din Navarra'°-am fost de fel.
in slujbă la stăpân mă puse mama, căci mă făcuse c-un venetic care, pierzând ce-avea, la urmă-și făcu seama.
Apoi slujit-am la Tebald1' cel Mare și l-am furat ca hoții când te-ncalcă; de-aceea pururi smoala mă dogoare."
113
Ci Rât-de-porc ce-avea doi colți în falcă precum mistrețul și-mpungeau afară numai cu unu-i sfârtecă o halcă.
Sărmane șoarec, răi motani12 te-aflară! Ci Barbă-creață-l strânse ca pe-un sac răcnind: „în lături, până-l țin în gheară!"
Apoi, sucindu-și chipul slut de drac către Virgil: „întreabă-l ce-l mai doare, acum, grăi, până nu-i vin de hac".
Și-atunci maestrul :"Spune, n-o fi oare și din Italia vreun mișel sub smoală?" „M-am despărțit, răspunse, adineoare
de-un duh vecin13 cu amintita țară; și de-aș fi stat ferit ca el, la spată, n-aș tremura de cange și de gheară."
Ci Libicon strigă: „Þi-ajungă-odată!" și-i prinse-o mână-n cangea cu cârcel, făcând dintr-însa flenduri o bucată.
Drăcilă-atunci se repezi și el
să-i dea la glezne; dar, scuipând otravă,
vătaful lor14 nu mi-i cruță defel.
Când se mai stinse-a dracilor gâlceava, Virgil spre duhul ce-și plângea ursita15 se-ntoarse și-ntrebă fără zăbavă:
„De cine spui că te-a mânat ispita să te desparți, la mal când ai ieșit?" Răspunse el: „De fratele Gomita16,
cel din Gallura, un pungaș vestit, ce-n loc să-i tragă pe vrăjmași pe roată, în mână avându-i, el s-a fost tocmit
114
și mi i-a scos din beci față curată, pre câte spune; a furat de zor, nu ca borfașii: ca fruntaș de ceată.
Cu Zanche17 stă, vicar în Logodor18 și cât e noaptea trăncănesc prostește tot povestind despre Sardinia lor.
Aș mai vorbi, dar uite cum rânjește
Ucigă-l toaca de colo și zbiară;
mă tem c-acuși-acuși mă altoiește19."
Ci-ntors spre Farfarel, ce sta să sară și se-nholba cu gând a-l nimeri, prepusul20 lor strigă: „în lături, cioară!"
Și bietul duh înfricoșat grăi;
„De vreți toscani21 să cercetați în moarte,
ori longobarzi, oi face de-or veni;
dar steie tartaroții22 la o parte, să nu se sperie-ortacii de dușman și eu mă jur de unde stau, departe,
să chem pe dată șapte la liman, de-oi șuiera23 precum deprins-am noi, când iese vreunu-afară din catran."
La-atare vorbe se zborși Cățoi și: „E tertip, își revărsă năduhul, scornit ca să se scape de furcoi".
Dar, meșter mare24-n vicleșuguri, duhul,
„Halal tertip, rosti către ceilalți,
ce i-ar căzni de-ar sângera văzduhul".
Ci Zbate-aripi25, potrivnic celorlalți,
răcni: „De-ncerci să-mi scapi cumva din mână,
n-am să te-nhaț din mers, ci-am să mă-nalț
115
și-am să te prind din zbor de căpățână. Sub mal, fartați, și lasă c-om vedea cum știe dracul dărăci la lână!"
Alt joc creștine26 -ascultă acum; pândea drăcimea toată malul cu găteji și mai vârtos chiar cel ce se codea.
Și-aflînd tâlharul vreme cu prilej, se-nfipse27-n tălpi și se-azvârli-ntr-adins, scăpând de drac, în smoală val vârtej.
Fu stolu-ntreg de ciudă-atunci cuprins,
dar mai cu seamă vinovatul28, care
zvâcni din loc strigând: „Stai, că te-am prins!"
Ci frica, dovedindu-se mai tare, scufunse duhul și-l scăpă de drac, iar el mânios se ridică atare
cum se ridică șoimu-n zbor29, posac, când rața ce-a pândit-o, mai șireată, fără de veste se scufundă-n lac.
Mânios30 de păcăleală, Forforoată sări la el, dorind să scape hoțul, ca-având prilej de harță, să se bată.
Iar când pieri pe sub catran pohoțul, deasupra, prin văzduh, peste gropan, sări mânios și-și prinse-n gheare soțul.
Dar și cel'lalt se dovedi hultan31, căci ca orbeții prin văzduh luptau, de unde-apoi căzură în catran.
Arsura-i despărți, căci n-o răbdau, dar ca să iasă nu fu chip din baltă, de năclăiți și scârnavi ce erau.
116
Jelindu-și frații, cu ceilalți deolaltă, vătaful lor, din ceata răzlețită, trimise patru-n partea cealaltă.
Și-ajunși la mal, în smoala năclăită, cu căngi trudiră ca să-și scape-ortacii, copți și răscopți în pielea argăsită ;
iar noi plecând, lăsarăm astfel dracii.
117

CANTUL XXIII

Cercul al optulea: Bolgia a șasea. Ipocriții.
Tăcuți' și singuri, fără soți de drum, 'nainte unul, celălalt-napoi ca franciscanii2-naintam acum.
Vedeam în gând drăcescul tărăboi3 și de Esop4 îmi aminteam, creștine, și fabula c-un șoarece și-un broscoi.
Amu și acu5 nu se chitesc mai bine, de legi sfârșitul de-nceput, nicicând, de cum acestea, cugetam în mine.
Și fiindcă-i scris din gând să iasă gând,
născu din ăsta altul, fără trudă,
și mă-nfrică6 mai rău ca-n cela rând.
„Pe urma noastră7, îmi ziceam, prea crudă
batjocură răbdat-au ei; ca jarul
îi arde-acum și-or fi crăpând de ciudă.
Iar de-s mânioși, când și-or vărsa amarul, cum sunt și răi, ne-or încolți de bucă mai rău decât pe iepure ogarul."
Mi se făcuse păru-n cap măciucă și tot în dos zvârleam câte-o privire8, când îl rugai: „Maestre drag, apucă
și scapă-ne de draci, căci peste fire mă tem și parcă-i simt pe urma mea, de viu ce-i zămislesc în închipuire".
118
„Oglindă9 dac-aș fi și n-aș putea să-ți prind, grăi, taptura-n cercevele, de cum știu prinde ce se-ascunde-n ea.
Pătrund a tale gânduri pe-ale mele aidoma-ntru tot, deci, vrând-nevrând, un singur sfat10 voi aduna din ele.
De-o fi la dreapta coborâș1' mai blând, ce-ntr-altă vale să ne poată duce, scăpăm de goana ce-ai urzit-o-n gând."
Dar n-apucă să pună vorbei cruce,
că-i și văzui cu aripile întinse
cu gând, vezi bine,-n gheare să ne-apuce.
Virgil atunci în brațe mă cuprinse, precum de zgomot deșteptată o mamă12, când vede-n preajmă flăcările-ncinse,
cuprinde pruncul alergând cu teamă și uită-n grija ce i-o dă pârjolul să-și ia ceva, căci la copil ia seamă,
și-n jos pe râpa care-astupă ocolul adâncii văi de-o latură, din deal pe spate se lăsă de-a rostogolul.
N-a curs prin scoc nicicând mai iute-un val, când dă să cadă-n pale repezit ca să-vârtească moara13 de pe mal,
decât Virgil pe brâul povârnit; și mă purta cu grijă părintească, nu ca pe-un soț, ci ca pe-un fiu iubit.
Abia ajunse14-n tălpi să se proptească, și-i și văzui15 pe tartaroți în șa; dar nu-i temui, căci pronia cerească
119
ce i-a prepus și-a rânduit să stea pe-a cincea bolge-n brâul înzecit, le-a smuls putința de-a scăpa de ea.
Dădurăm jos peste-un norod smolit16, ce se țâra ca după morți cei vii, cu chipu-n lacrimi, jalnic și trudit.
Purtau cu toții rase aurii,
cu gluga trasă peste ochi, croite
întocmai după șartul lui Cluny17.
Ca aurul sclipeau, dar plumbuite erau și grele cum n-au fost nicicând pe lume cele de-mpărat18 scornite.
O, pururi greu și-istovitor veșmânt19! în rând cu ei, de-a stânga rând pășeam și plânsul lor ne urmărea în gând.
Dar sub poveri, în veci truditul neam atât de-ncet20 pășea, că niciodată cu-același pâlc în mers nu ne-nsoțeam.
„Găsește21,-am zis, de poți vreunul, tată, prin nume sau prin fapte poporan, și-astfel mergând, învârte ochii roată."
Și-nțelegând ce-am zis în grai toscan, strigă un duh din urmă: „Stați22 o clipă, voi ce-alergați23 prin beznă pe tăpșan.
Chiar gura mea răspuns poate-nfiripă". Și-atunci Virgil: „De ce nu-i dai putința să mi te-ajungă?-Așteaptă fără pripă."
Văzui dar doi, ce-și dovedeau dorința de-a mă-nsoți și grabnic se porniră, dar plumb și drum le zăbovea silința.
120
Ajunși într-un târziu, mă cântăriră tăcuți, pe sub sprâncene24, fiecare și-astfel apoi ei între ei vorbiră:
„Acesta parcă-i viu după suflare; ori dacă nu, ce drept i-a dezlegat, iertându-i de povara25 din spinare?"
Și mie-apoi: „Toscane ce-ai călcat în rând cu noi, fățarnicii, ne spune au cine ești, de nu ți-e cu bănat?"
„Pe Arno, în cetatea26 cu renume născut am fost, grăii către năluce, și-s încă-n trupul27 ce mă poartă-n lume.
Dar cine voi, a căror aspră cruce din ochi vă cerne lacrimi ca din sită28 și ce osândă-atare-n voi străluce?"
„Sub glugi de plumb cu fața aurită ne zbatem și scrâșnește, precum vezi, sub greul lor balanța29 covârșită.
Frați gaudenți30 am fost și bolonezi, eu Catalan31, el Lodering: și-odată am fost aleși de urbea32-n care șezi
(cum și pe vremuri se-alegea din gloată câte-un fruntaș), spre-a-i face viața lină; dar cum am fost, și azi Guardingo33-arată."
„Călugări34, le-am răspuns, a voastră vină..." și-atâta-am spus, căci un mișel zării cu trei țărușe răstignit35 în tină
Când mă văzu, tot trupu-și răsuci și prinse-n barbă a slobozi suspine; dar Catalan, de-ndată ce-l privi
121
„Acesta, zise,-a sfătuit de bine
pe farisei să pună la-ncercare
și cazne un singur om pentru mulțime.
Stă gol de-a curmezișul pe cărare și-i nevoit să simtă pe vecie pe pielea lui cât trage36 fiecare.
Și-acolo-n șanț cu el în cârdășie și socru-său37 se chinuie cu sfatul ce-a urgisit38 a Iudei seminție."
Se minună39 de cel întins de-a latul Virgil și aspru-i săvârși popas uimit de cazna ce-i plătea păcatul.
Ci-ntors apoi, dădu spre frate glas zicând: „Ne spune40, dacă vrei și știi, n-o fi de-a dreapta undeva vreun pas
prin care ambii să putem ieși fără-a ruga din groapă să ne scape drăcescul stol de îngeri tuciurii4 ?"
Răspunse el: „Nu bănui cât de-aproape pornește-un pod din malul blestemat și încalecă pe rând aceste groape.
Ci-n valea noastră podul s-a surpat42 și-i lesne deci pe coastă sus să urci căci grohotișu-n fund s-a adunat".
Căzu pe gânduri domnul meu atunci și: „Ne-a-nșelat, grăi, de astă dată cel ce-i prindea43 pe păcătoși în furci."
„Vezi bine! La Bologna nu o dată aflai că dracul, celălalt grăi44, e cap de rele și-i minciunii tată."
122
Acestea zise, domnul meu porni mânios la chip, cu pași pripiți, drept care de-mpovărați grăbit mă despărții
și-o luai pe urma dragilor picioare .
123

CÂNTUL XXIV

Cercul al optulea: Bolgia a șaptea. Hoții.
în cel răstimp al tânărului an1 când soarele sub Urnă se-ncălzește, iar nopțile ajung către liman2
și când pe șesuri bruma zugrăvește
icoana mândra-a dalbei ei surate3,
pe scurt răstimp, căci peana-i se tocește,
pălmașul bietu-n zori, pe nemâncate, se uită-afară și, cuprins de groază, când vede câmpu-albit pe jumătate
se-ntoarce-n casă, plânge și oftează și dă mâhnit din colț în colț, pierdut, pînă ce-apoi la chip se luminează
când vede câmpul iarăși prefăcut4; și luându-și bâta,-alungă din poiată și oi și capre-afară la păscut.
Aceeași spaimă-mi fu și mie dată
de norul5 strâns pe-a lui Virgiliu frunte,
dar și balsamul se ivi pe dată;
c-abia ajunși pe prăbușita punte, se-ntoarse către mine și, vioi, zâmbi ca-ntâia oară pe sub munte6
Privi dintâi prăpastia și-apoi, după ce-n gând le cumpăni pe toate, cu brațele mă-mpinse7 dinapoi.
124
Și, ca și cel ce face și socoate din timp ce va să vină chibzuind, așa și el, zorindu-mă din spate
să urc pe-o stâncă - și-ntre timp ochind8 alt stei înfipt în malurile-adânci -„Pe el, zicea, dar urcă pipăind".
N-ar fi fost chip poveri9 să porți pe stânci, căci el ușor10 și eu de el purtat abia urcam din colț în colț pe brânci.
De n-ar fi fost din mal ridicat
mai scurtă coasta-aici și mai înceată,
nu știu Virgil, dar eu n-aș fi urcat.
Or, cum văiuga Malebolge toată se-adună jos în puț ca-ntr-o căldare, prin firea lor, în orice vale cată
să urce-o creastă și-alta să scoboare; dar tot ajuns-am malul prăpăstios din care-o piatră, ultima", răsare.
Suflam12 pe nări adânc și vijelios și nu puteam să umblu mai departe, ci, dimpotrivă, m-așezai pe jos.
Grăi Virgil: „De lene te desparte,
căci stând13 în puf, sub gros și cald veșmânt,
de glorie-n lume n-are nimeni parte,
și viața e degeaba pe pământ, căci ți se stinge urma din trecut ca spuma-n apă și ca fumu-n vânt.
Sus deci și-nfrânge greul nevăzut cu suflet dârz ce pururi biruiește, de nu se lasă covârșit de lut.
125
De-aici n-ajunge să te smulgi; pornește: urcuș mai lung14 ne-așteaptă decât crezi și, de-nțelegi15, de vorbă-mi te slujește."
Pornii atunci, vădindu-i16 că păstrez puteri mai mari decât simțeam în mine și-am zis: „Te du, sunt tare și cutez".
Pe-un pod stâncos suirăm dar, creștine, anevoios și strâmt, pe lângă care cealaltă punte lin părea să-ncline.
Umblam vorbind ca să m-arăt că-s tare, când dintr-o dată ne tăie cărarea un glas17 confuz ieșit dintre ponoare.
Nu-i pricepui de pe podeț chemarea, deși boltit se-ndoaie peste chei, dar se părea că-l mistuie turbarea.
Priveam în jos cu sârg, dar ochii mei nu pătrundeau prin noapte-n văgăună de-aceea-am zis: „Maestre, treci, de vrei,
pe cellalt mal și-om coborî-mpreună; precum aud și nu pricep ce-mi cere, la fel privesc, dar nu mi-e la-ndemână".
„Eu drept răspuns, grăi, îți fac pe vrere; căci ruga dreaptă și pe cel ce roagă cu fapta cată-a-i mulțumi-n tăcere".
Pornirăm dar de partea care leagă cu râpa-a opta puntea-n adâncime și groapa-n fund mi se vădi întreagă.
Văzui în ea de șerpi atari mulțime și-atare soiuri, eu, cu ochii mei, că-ngheață și-astăzi sângele în mine.
L
126
tL
Să nu se laude18 Libia cu-ai ei,
căci de nisipu-i zămislește sute,
groși, lungi, cu ac, mai mari sau mărunței
n-a cunoscut atâtea soiuri slute nicicând deșertul etiop în sine, și nici deșertul Roșii Mări stătute.
Iar printre șerpii ce-atârnau ciorchine goneau mulțimi sperioase, despuiate, fără nădejdi de adăpost sau bine,
Cu șerpi erau legați de mâini la spate, de șerpi ce se vârau printre picioare, prin șale-n dos, ieșind de pe sub coate.
Și dintr-o dată-un șarpe din strânsoare străpunse-un duh vecin cu noi în drum, pe locul dintre ceafă și spinare.
Nu-i chip mai iute-a scrie-un „o"19 de cum se-aprinse duhul și, zvâcnind 'nainte, căzu grămadă prefăcut în scrum;
ci-astfel răpus, cenușa lui fierbinte se prefăcu cât ai clipi-n stihie, și-același duh se-nfiripă-n veșminte,
precum dau înțelepții mărturie c-atunci când ani cinci sute-n capăt are, se stinge Fenix20, pasărea, și învie,
căci iarbă-ori grâne nu-i sunt de mâncare, ci smirnă și tămâie doar, și sade învăluită-n nard și mir când moare.
Asemeni celui21 ce-n neștire cade, muncit de demoni sau cuprins ca-n clește de vreo meteahnă ce-ntr-ascuns îl roade,
127
de-apucă să se scoale, se trezește și năucit de ce-i fu scris să pată oftează greu și-n jur pierdut privește,
la fel și duhul se trezi la viață:
Vai, aspră-i, Doamne, vrerea ta ce-anume
își dovedește-a răzbunării față!
Maestru-atunci îl întrebă de nume, iar el: „în groapă22, șușoti-n surdină, picat-am din Toscana și pe lume
m-am bălăcit ca vitele în tină; catâr și fiară, Vanni Fucci23-am fost și-mi fu Pistoia demnă vizuină".
„Þine-l, maestre, m-am rugat frumos, și-ntreabă-l ce păcate ispășește24, că-l știu de viu aprins și sângeros."
Nu mi se-ascunse duhul; bărbătește mă cercetă și pe-al său chip roșit rușinea25 pricepui că năpădește.
Apoi grăi: „Să știu că m-ai găsit
precum mă vezi, cu mult mai mult mă doare
decât c-am fost din lume izgonit26.
Nu pot să nu-ți răspund27 la întrebare: atât de jos mă aflu fiindc-am fost tâlhar de-odăjdii sfinte și odoare
și alții-n locu-mi fură luați la rost; ci ca de mine să n-ajungi să râzi, de-o fi cândva s-ajungi la adăpost,
ascute bine-urechea28 și auzi: Pistoia-ntâi pe Negrii29 va să-i bată și-apoi Florența30 schimbă stări și juzi.
128
Din Val di Magra31, Marte va să scoată un fulger roș din bolta plumburie și-ntr-o-ncleștare de furtună cată
pe câmp Picen să-ncingă bătălie, și ceata împrăștiind el să răsară astfel ca Albii păgubiți să fie.
Și-anume-o spun32 ca vorba-mi să te doară"
129

CÂNTUL XXV

Cercul al optulea: Bolgia a șaptea. Hoții.
Sfârșind tâlharul, se smuci din șale și-un sfârc de deget1 arătând cu ură, răcni spre cer: „în ciuda vrerii tale!"
De-atunci încolo șerpii2 dragi îmi fură, căci unul roată peste gât l-încinse, părând a zice: „Ajungă-ți! Taci din gură!"
iar altul peste brațe mi-l cuprinse, strângându-l bine peste piept, ca-n funii, și-orice putință de-a mișca îi frânse.
Pistoie3, tu, de ce nu-ți pui tribunii să-ți deie foc, ca să te stingi în umbră, de-n mârșăvii ți-ai întrecut străbunii4?
Prin toată-a morții-mpărăție sumbră, nici chiar tebanul5 fulgerat de sus nu-mi apăru mai trufaș c-astă umbră.6
Porni fugind și-o vorbă n-a mai spus, când un centaur7 mi-apăru-n răscruce, răcnind mânios: „Mișele, mi te-ai dus?"
Nu cred c-adună-atâția șerpi în smârce Maremma8, câți erau pe-a lui făptură până pe unde-a chip de om9 aduce.
Și pus pe ceafă,-nfipt pe curmătură, cu-aripi întinse un dragon călare văpăi și foc scuipa prin nări și gură.
130
1
Grăi Virgil: „Acesta-i10 monstrul care sub Aventin1', pândind pe-ascunse căi, făcu din sânge-adesea lac și mare.
Nu bate-același drum cu frații săi12, căci a furat cu vicleșug în lege cirezile13 care pășteau pe văi.
14
Ci-l năpusti cu sute de ciomege Hercul, plătindu-i fapta și-l ucise, deși din ele nu simți nici zece."
Pe când vorbea, iar cel'lalt duh pierise,
trei inși se strecurară pe sub noi,
pe cari nici eu, nici dânsul nu-i zărise.
Dar când strigară: „Cine sunteți voi?" Curmarăm vorba cât ai zice „lume" și doar la dânșii luarăm seama-apoi.
Nu-i cunoșteam15; dar se-ntâmplă anume (cum numai soarta știe să chitească) să-și zică unul altuia pe nume
și „Cianfa16, unde ești?" să se rostească; făcut-am semn către Virgil spre-a-l ține pe loc să stea, tăcut și să privească.
De-ți vine greu17 să crezi acum, creștine, câte-am să-ți spun, eu nu mă mir defel, când chiar și eu de-abia pot crede-n mine.
Cum îl priveam și stăm pierdut astfel, un șarpe gros cu șase labe-ntinse văzui sărind pe-un duh de lângă el.
Cu două labe brațele-i cuprinse și sfârtecându-i fălcile bărboase, cu alte două pântecu-i încinse.
131
Apoi, după ce-l strânse peste coapse, cu cele dinapoi, vârându-și coada taman prin ele, pe la spate-o scoase.
Nu-i iedere să-și strângă-atare mlada precum acolo fiara blestemată pe bietul duh își răsucea torsada.
Lipiți18 apoi ca ceara frământată, se plămădiră mestecând culoare, de nu păreau ce-au fost de prima dată,
tot astfel19 cum se-amestecă-n vâlvoare, când arde-n foc o filă de pripas, cănitul brun cu albul care moare.
Iar ceilalți doi, care-l priveau, pe-un glas strigau la el: „Cum te-ai schimbat, Agnelle20! Nici doi nu ești, nici unul n-ai rămas."
Din două2'-o țeastă răsărea din ele și două fețe-ntr-una se-mpliniră, cu totul alta-n trăsături și piele.
Din patru labe două răsăriră,
iar coapse, pântec, piept și spate-apoi
un singur trup nemaivăzut urziră.
N-avea nimic din ce-avusese-n doi; și unul și cel'lalt22 părea să fie, și slut astfel porni cu pași greoi.
Precum șopârla23 vara, pe câmpie, cătându-și mai la umbră vreun ungher, aleargă-ntins ca fulgeru-n tărie,
la fel spre duhuri, ca picat din cer, întărâtat sări un șarpe mic și negricios ca bobul de piper;
132
străpunse-un duh cu capul prin buric și-apoi căzu 'naintea lui așa cum cade frânt de seceră un spic.
Străpunsul îl privi, dar nu crâcnea, ci-nfipt în glezne, neputând să umble, cum cel cuprins de fierbințeli căsca.
Priviri ciudoase-și aruncau și strâmbe,
zvârlind prin nări și rană-n văgăune
nori groși de fum24 ce se-mpleteau în trâmbe.
Ci tacă25-aici Lucan pe unde spune cum a pierit răpus de șerpi în mers Nassid cu-ai săi, și-asculte-aici minune.
Și tacă-Ovid26 atunci când scrie-n vers
cum Aretusa se făcu izvor
și șarpe Cadm; eu n-am să-l pizmuiesc27,
căci n-a schimbat nicicând un târâtor și nici vreun om, astfel ca fiecare să se prefacă-n celălalt ușor.
Deodată-n pas purces-au la schimbare: coada28 năpârcii se crăpă în două, iar duhul una se făcu29-n picioare.
Și tălpile și coapsele-amândouă într-una se lipiră-încât părea, fără stinghii, întruchipare nouă.
Iar coada-n schimb în trup se prefăcea, și pielea străbătută de fiori, scorțoasă-aici, dincolo se muia.
Intrară pe-urmă brațele30-n subsori, iar labele năpârcii se-alungiră din scurte ce erau de două ori.
133
Cele de jos, lipite, se-mpletiră
în mădularul-ascuns pe sub veșminte,
iar dintr-al umbrei două brânci ieșiră.
Și-n timp ce fumu-i învălea fierbinte, cu păr31 pe unul dovedind că-n față, iar pe cel'lalt îl năpârlea-nainte,
duhul căzu32, iar șarpele pe brață se ridică, fară-a-și clinti privirea, sub care ambii se schimbau la față.
Pe-a lui, al doilea, cum cerea menirea, și-o trase-n lături și din tot ce-a tras33 urechi ieșiră, cum le-mplântă firea;
din mult apoi, puținul ce-a rămas pe-obrajii supți și tâmpla măslinie se strânse-n gură și deasupra-n nas.
Cel frânt, în schimb, își trase-n scărfarlie urechile, cu lob cu tot, deodată, precum se trage melcu-n cochilie.
Iar limba lui34 la vorbă dezlegată crăpă; cealaltă se făcu țugui și-atunci și fumul încetă pe dată.
Schimbat în șarpe, sufletul tehui o luă la vale, șuierând chemare și-ocări scuipând, cel'lalt pe urma lui.
Apoi, sucindu-și proaspăta35 spinare,
grăi spre-al doilea: „Mi-ar plăcea să-nceapă
și Buoso36-n brânci să urce pe cărare".
Astfel văzui pe cea de-a șaptea groapă37 schimb și preschimb38; și fiindcă toate-s noi, ,ă am iertare dacă peana-mi39 șchioapă.
134
Deși la minte40 mă simțeam greoi și ochii tulburi îmi erau sub pleoape, n-au dispărut așa curând cei doi,
încât Sciancato41 din priviri să-mi scape; căci singur el nu-și preschimbase fața din trei câți îmi veniseră aproape.
42 ,
Gaville frânse-n cel de-al treilea4 viața.
sa
135
li

CÂNTUL XXVI

Cercul al optulea: Bolgia a opta. Răii sfătuitori. Invectiva lui Dante
împotriva Florenței. Răii sfătuitori învăluiți în flăcări. Ulise și
Diomede. Călătoria lui Ulise.
Te bucură, Florența' mea, de-n lume ajuns-ai mare semănând gâlceava, de pân1 și-n iad2 te bucuri de renume!
Aflat-am cinci printre tâlhari, în pleavă, cinci florentini! Rușinea mă pălește, căci fapta lor nu te ridică-n slavă.
Dar dacă-i drept c-un vis se-adeverește când zorii3-l curmă, vei simți prin tine, nu zic ceilalți, dar Prato ce-ți urzește.
Iar de-ai simțit-o de pe-acum4, e bine; să fie de ți-e scris, căci, pe măsură ce anii trec5, durerea crește-n mine.
Porni Virgil la deal, prin surpătură, trăgându-mă din valea rea și-adâncă, pe pietrele ce trepte-n mers ne fură.
Urcam cu greu pe malul rupt din stâncă, pustiu și-anevoios, căci prin strâmtoare nu se clintea piciorul fără brâncă6.
Precum atunci, la fel și azi mă doare tot ce-am văzut umblând prin iad cândva și-a minții forță-o țin în frâu7 mai tare,
ca-n veci virtuÈ›ii ce-i al ei să-i dea; căci dacă cerul sau ursita mie ■f mi-au dat-o-n dar, să nu-mi bat joc de ea.
136
Câți8 licurici zărește pe câmpie (când roiul9 de țânțari se întețește) pe arături ori printre pari de vie,
de sus din deal țăranul ce-odihnește, când mândrul soare din înalt căzând mai lung răstimp cu focu-i ne-ncălzește,
de-atâtea flăcări scânteia la rând a opta groapă, cum văzui în zare, ajunși pe locul10 ce-o vădea-n străfund.
Și cum văzu cel răzbunat'' de fiare că piere-n ceruri carul lui Ilie când telegarii se-nălțară în soare
și din priviri nu izbutea să ție decât văpaia ce urca frumos, ca norul când se-nalță în tărie,
la fel12 și-acolo mișunau pe jos văpăi ce-n sine ascundeau haram și-n fiecare ardea un păcătos.
Eu stăm pe punte și-aplecat priveam, de după-un stei fără de care, altminte, și neîmbrâncit să cad'3 în hău puteam.
Și când văzu că stau cu luare-aminte „Sunt morți, în foc, și arde fiecare, grăi Virgil, în fașă'4 lui fierbinte".
„Maestre,-am zis, și eu gândeam atare, dar vorba ta și mai vârtos mi-arată că n-am greșit; ci spune, nu știi oare
ce duh se zbate-n para despicată15,
ca focu-n care au ars în silnicie
cei doi feciori16 ai lui Oedip deodată?"
137
„Se zbat, grăi, bătuți de veșnicie Ulis și Diomede'7,-n răzbunare18 uniți pe veci ca-n lume de mânie.
spășesc în foc vicleana înscenare a calului'9 ce lui Enea poartă îi făuri și-i dărui scăpare,
precum și jalea Deamiei20 moartă,
ce încă-l plânge pe Ahil, pustie,
și nici Palade21 de-al său furt nu-i iartă."
„De pot22 prin foc la vorbă să se-mbie, maestre,-am zis, c-o rugă te-agrăiesc (și tragă-n cumpeni cât ar trage o mie23),
îngăduie-mi pe pod să poposesc pân' ce ne-ajunge para despicată24, căci vezi cu câtă râvnă-o urmăresc."
Grăi Yirgil: „Te-ascult și de-astă dată, căci laudă rugii tale se cuvine; rămâie-ți însă gura încleștată
și lasă vorba-n seama mea, căci bine pricep ce vrei; ei nu sunt greci de rând și s-ar putea să nu dea glas cu tine"25.
Când vâlvătaia26-ajunse tremurând pe Iocul-n care-o aștepta să vină maestrul meu, îl auzii spunând:
„O, voi, pe care același foc vă-mbină, de-n viață-odinioară-am meritat27 iubirea voastră, multă ori puțină,
când pe pământ în versuri v-am cântat, îmi spuie unu28-n larg cutreierând pe ce meleaguri moartea și-a aflat?"
138
Prinse-a se zbate-atuncea murmurând văpaia mai înaltă29 din vâlvoare, ca flacăra bătută-n crâng de vânt;
apoi mișcându-și creasta-întru chemare, cum mișcă-n gură limba când vorbește, „Când am scăpat, grăi, de Circe30, care,
mai mult de-un an mă țintui ca-n clește pe lângă locul ce-ndrăgit de fire, de la Eneu, Gaetta31 se numește,
nici milă32 de părinte, nici iubire de fiu și de nevastă-ori datorința de-a-i fi prilej în veci de fericire,
n-au izbutit să-mi stâmpere dorința de-a cerceta pământu-n lung și-n lat și omului virtutea-ori neputința.
Pornit-am dar pe marea fără hat
c-un singur vas, nemernicind spre moarte,
și-un pumn de soți ce-n veci nu m-au trădat.
A mării țărmuri33 până hăt-departe le-am colindat, și Spania, și Marocul, la sarzi am fost și-n insule deșarte.
Bătrâni eram și-n noi pierise focul34 și-al vieții-îndemn când am ajuns pe unde Hercul pe vremuri însemnase locul35
ca nimeni mai departe să se-afunde; Sevilla36 în dreapta ne păzea cu farul și Setta-n stânga se-oglindea în unde.
«O, frați37, grăit-am, ce-ați ajuns hotarul Apusului38 și-ați tras la greu, ca mâne, acestei veghi39 îi veți curma amarul;
139
deci scurtului răstimp ce vă rămâne nu-i luați putința-această lume vastă s-o cerceteze-n drum spre soare-apune.
Gândiți-vă la seminția voastră: nu-i vită omul, ci-i făcut să ducă știința și virtuțile pe creastă.»
Trezii-n ai mei atâta dor de ducă cu-al meu cuvânt, încât să fi râvnit să-i țin pe loc și mi-ar fi dat de furcă.
Și-urmând de-a stânga-n drum, spre asfințit, din vas și vâsle, pe măsura vrerii, făcurăm aripi zborului smintit40.
Sclipeau voios din cel'lalt pol puzderii de stele-n cer, dar nu și-a noastră41 care, scăldată-n mare, s-ascundea vederii.
De cinci ori42 fața-și îngropase-n zare
și tot-atâtea răsărise luna
de când43 pribegi nemerniceam pe mare,
când dintr-o dată își ivi cununa
un munte-nalt44 cum n-am văzut, la proră,
și, de departe, sur cum e furtuna.
Ne fu cu jalea bucuria soră,
căci dinspre el se năpusti-n cădere
un vânt năprasnic și ne prinse-n horă.
De trei ori vasul ni-l suci-n putere și-a patra oară pupa-n sus ne-mpinse și prora-n jos, plinind a altui45 vrere,
până ce marea46 peste noi se-ntinse."
140

CÂNTUL XXVII

Cercul al optulea: Bolgia a opta. Sfătuitorii de rele. Guido da Montefeltro. Despre starea politică a Romagnei.
Și ridicase creasta-n sus și-ncet1 făclia mută-n depărtări pierea, cu voia plină a dulcelui poet,
când2 alta-n drum, ce-n urma ei venea, ne trase ochii către ea-n cărare prin zvonul surd ce străbătea din ea.
Precum mugea boul Siciliei3, care scrâșni dintâi cu plânsu-ndreptățit al calfei ce-l durase ca atare,
precum mugea cu plânsul canonit al celui pus în burta lui să piară, deși de-aramă era-ntreg cioplit,
la fel4 dintâi și vorbele din pară
ce nu-și aflară loc prin vreo spărtură,
în însăși glasul ei se preschimbară.
Dar mai apoi, când pârtie-și făcură spre vârf5, făcându-l să zvâcnească-atare, precum rostind zvâcnea și limba-n gură,
grăiră-astfel: „O, tu, care-adineoare pe limba mea6 te-ai prins la vorbă-n joc zicând: «Te du, n-am să-ți mai fac rugare»
nu-ți pară rău stai puțin în loc,
chiar dacă-n vorbă nu m-am prins de-ndată,
de pot sta eu care mă zbat în foc7.
141
Dac-ai venit pe valea blestemată
de scurt răstimp din dulcea țară8-ncoace,
de unde vina9 mi se trage toată,
spune-n Romagna e război sau pace, căci m-am născut între Urbin, pe văi din care Tibrul râu spumos se face."
Eu stăm plecat și mă uitam la răi, când domnul meu văzând că iau aminte, „Vorbește-i10, zise, că-i latin de-ai tăi".
Iar eu" ce-aveam răspunsul gata-n minte, fără zăbavă-am început zicând: „O, duh ascuns în fața ta fierbinte,
în țara ta n-au fost tirani nicicând să nu urzească-n suflet silnicia; dar n-am lăsat război fățiș plecând.
Ravennari cum o știi și seminția acvila12 din Polenta i-o păzește, ce sub aripi cuprinde și Cervia.
Cetatea13 strânsă ani de zile-n clește, ce-a căsăpit francezii cu toporul, sub gheara verde-a leului tânjește.
Iar cei doi câini14, bătrânul și feciorul, ce pe Montagna l-au căznit cât zece, pe același loc își mușcă și-azi poporul.
Un pui de leu să ție-n frâu se-ntrece
Imola15 și Faenza dintr-o dată
și când de-o parte, când de alta trece.
Cetatea l6-n schimb de Savio scăldată e tot mereu robită-ori dezrobită, precum și-n văi și-n munte-e așezată.
142
Vorbește acum și tu, te rog; zgârcită nu-ți fie vorba, dacă vrei cândva să tragi folos pe sus17 și mulțumită."
După ce para scoase zvon din ea, pre limba ei, din creasta-nvolburată prinse-a zvâcni și cuvântă așa:
„De-aș sta de vorbă c-un drumeț ce-odată ar mai păși pe-al lumii dulce prund, n-ar cuteza văpaia-mi să se zbată.
Dar fiindcă știu că dintr-acest străfund pre câte-aud, nu-i om să fi ieșit, de-ocară nu mi-e teamă și-ți răspund18
Am fost oștean dintîi și m-am popit19 ca-n cer să dobândesc milostivie; și-așa-ar fi fost; dar vezi că s-a chitit
să vină-un papă20 (afurisit să fie!) ce mă făcu să cad din nou în culpe și când și cum vreau duhul tău s-o știe.
Cât timp am fost din oase și din pulpe,
cum maica m-a făcut, a mele fapte
n-au fost de leu, ci mai curând de vulpe21.
Maestru-am fost în uneltiri și-n șoapte și-am pus la cale înșelăciuni atare că-mi merse vestea până hăt-departe;
dar când simții că tinerețea moare și-i vremea22-n care cată, fiecine, să tragă-n port și pânza să-și coboare,
de tot ce-am îndrăgit îmi fu rușine
și pocăit23 purces-am cu temei
pe Domnul să-l slujesc și-ar fi fost bine.
143
Dar prințul24 marei clici de farisei, pornind război cu cei din Lateran25, și nu cu saracini sau cu iudei,
căci doar26 creștinii i-au fost veci dușmani, deși n-au fost la Acre27 să trudească, nici n-au făcut negoț pe la sultani,
deoparte dând și legea creștinească, și-naltul rang, și-acel veșmânt28 terestru, care-i făcea pe frați să mai slăbească,
cum cel29 ce-n munți cerut-a lui Silvestru să-l vindece de lepră,-așa și mie veni să-mi ceară, știindu-mă maestru,
să-l vindec eu de multa-i semeție, și sfat ceru, dar vorba lui străină părea de el, parcă vorbea-n beție30.
«De-o fi, te mântui3' de pe-acum de vină; dar tu mă-nvață, mă-ndemna mereu, cum să răzbesc cetatea Penestrină.
Căci cerul pot să-ncui și nu mi-e greu nici să-l descui cu cheile preasfinte32 ce nu le-a vrut33 înaintașul meu.»
înduplecat de-atare mari cuvinte și vrând s-alung cu dinadinsul sfada, eu i-am răspuns: «Dacă mă speli, părinte,
de vină-astfel încât să nu-i simt roadă, vei dobândi izbânda cu cuvântul, făgăduind34 și-apoi uitând făgada».
Dar când murii, veni Francesco, sfanțul,
ca să mă ia; ci-un heruvim de-acei
cu negre-aripi35, grăi: «Păzea! Mormântul
144
i-l voi săpa în iad, cu robii mei, căci sfat viclean a dat și-n paza mea îl țin de-atunci, să-l zvârl printre mișei
pe cel ce nu-i căit nu-l porți ierta:
păcatul cu căința nu se-mbie,
căci nu-i putință-n veci a le-mpăca.»
Cum tresării când mă-nhăță, vai mie, zicând ciudos: «Nu bănuiai, se pare, că-i meșter dracul36 și-n filozofie!»
Mă duse-apoi la Minos, monstrul care mușcându-și coada37 și poruncă dându-i să-l înconjoare de opt ori pe șale,
grăi scrâșnind: «Să-l ardă38 para-i rândui!» drept care-aicea-mi mistuiesc veninul și pribegind, în strai39 de foc mă tângui."
Când isprăvi și-și descarcă tot plinul,
porni văpaia să-și ajungă șirul,
zvâcnind40 din vârf cum îi zvâcnea suspinul.
Iar noi prin stânci, urmând cărării firul, ajuns-am teferi puntea ce-mpresoară și-astupă groapa-n care-și varsă birul
cei ce-nvrăjbind41 și-au câștigat povară.
145

CÂNTUL XXVIII

Cercul al optulea: Bolgia a noua. Semănătorii de dezbinări.
Au cine-ar ști, chiar dac-ar fi să spună
de zece ori la rând și nu-n poezie
ce răni văzut-am și cât sânge-n spumă?
De bună seamă nu-i ușor a scrie', căci graiului2 și minții nu-i e dat cu-a lor puteri atari minuni să-nvie.
De-ai sta s-aduni3 tot neamul spulberat din țara Pugliei4, aprig încercată ce cu romanii-n lupte-a sîngerat
și-n altă luptă-apoi, îndelungată, din cafe-a strâns mii de inele5 gloata, precum Tit Liviu fără greș6 arată,
cu neamu-înfrânt7 care-și primi răsplata fiindcă-și făcuse din Guiscard dușman, și cu cel'lalt ce leșuri mii8 lăsat-a
când Puglia a trădat, la Ceperan sau Tagliacoz9 unde-a stârnit turbare Alard bătrânul, fiindc-a fost viclean,
și dacă toți și-ar da-n vileag10 picioare ciuntite-ori răni, tot n-ar putea grămadă cu-a noua groapă-n chin să se măsoare.
De când sunt1' eu n-am mai văzut obadă crăpată-n două la butoi sau târnă, precum un duh crăpat din barbă-nnoadă,
146
ce mațele-și privea cum îi atârnă și-și arăta ficații și desaga12 în care pita se preface-n scârnă.
Și-n timp ce chipu-i cercetam și plaga,
își trase pieptul și grăi: „Privește
cum mă desfac, de când pierdut-am doaga13
Privește Mahomed cum se căznește!
în fața mea tânjește alt mișel:
Aii14, crăpat din barbă până-n creștet.
Toți cei15 ciuntiți ca mine și ca el urzit-am schisme și zâzanii-n țeastă și drept aceea-s spintecați astfel.
Un diavol sade cocoțat pe coastă
și fără milă-nfige spada-n noi
de câte ori un duh din tagma noastră
pe-același drum se-ntoarce înapoi; căci fice rană16 buza ei și-o strânge cât timp se-nvârte-al umbrelor convoi.
Dar cine ești17, tu, ce te uiți la sânge și nu te-ndemni de unde stai, pe stâncă, să-ți iei pedeapsa și să-ncepi a plânge?"
„Nici pragul morții18 nu-l trecu el încă, rosti Virgil, nici cazne nu-l pândesc; ci ca să-i dau învățătură-adâncă,
eu, care-s mort de mult, mă osârdesc din brână-n brână să-i arăt ce-nșiră cumplitul loc; și adevăr grăiesc."
Mai mult de-o sută din adânc ieșiră și mă priveau, uitându-și pe deplin de cazna lor'9 când vorba-i auziră
147
Și duhu-atunci: „Să-i spui lui Fra Dolcin20, când va să-ți mântui drumul și corvoada, că de nu vrea să mă urmeze-n cin,
s-adune-n saci merinde, ca zăpada să nu-l predea vrăjmașilor pe mână, ce-altminterea nu l-ar răzbi cu spada."
Și-astfel zicând, își ridică din rână piciorul21 Mahomed și împăcat, când isprăvi, și-l sprijini-n țărână.
Un altu-atunci cu gâtul spintecat și c-o ureche, numai una bună, iar nasul pân' la pleoapă sfârtecat,
privindu-mă cu ceilalți dimpreună prin beregată22 slobozi chemare și gâlgâind se apucă să-mi spună:
„Străine, tu, iertat de chin, pe care te-am mai văzut în țara mea, latina23 (de nu mă-nșală multa-asemănare),
când va s-ajungi la Marcabo24 colina ce din Vercel scoboară spre câmpie, să-ți amintești de Pier da Medicina25.
Și dă de veste-n Fano ca să știe messere Guido și-Angiolel, că-n stare de suntem noi să știm ce va să vie,
vor fi zvârliți de pe corabie-n mare pe-aproape de Cattolica, pe unde un despot crud va săvârși trădare.
Din Cipru la Maiolica26 niciunde, nici grecii, nici pirații la răscruce n-au săvârșit măcel mai crunt pe unde.
148
Căci trădătorul chior de-un ochi ce-i duce
peste cetatea ce-o urăște-anume
un duh ce-osânda-n rând cu mine-și duce,
la sfat îi va chema să se-mpreune și-apoi va face-astfel ca la Focara27 să n-aibă lipsă-n vânt de rugăciune."
„De vrei, i-am spus, să-ți mai alin povara, ducându-ți vestea pe pământ, mi-arată ce duh ziceai că-și preaurăște țara?"
Cuprinse-atunci de fălci un duh din ceată căscându-i gura și grăi: „Greșeala ce-a săvârșit i-a pus pe bot lăcată28.
Lui Cezar el îi spulberă-ndoiala, vădindu-i că-ntârzierea în de ea sporește, când ești gata, cheltuiala."
O, bietul Curio29 ce-nfricat stătea cu limba schingiuită și-altădată cât de-ndrăzneț la vorbă se-arăta!
Alt duh atunci se dezlipi din ceată
și două cioate ridicând 'nainte
strigă mânjindu-și chip și piept deodată:
„Să nu-l uiți nici pe Mosca30, ia aminte, cel care-a zis:«Nu-ncape-aici spășire» și rea sămânță fu toscanei ginte".
„Iar viței sale, zis-am eu, pieire31." Văzui atunci că vorba mea-l sfâșie și-o luă din loc cuprins de grea mâhnire .
Eu însă nu, căci mă uitam; ci-a scrie câte-am văzut mi-e greu și nu mă-ndur, căci n-am chezaș33 să pună mărturie.
149
Dovadă însă cum că nu-s sperjur mi-e cugetul34 ce te-ntărește când ți—1 știi în piept ca lacrima de pur.
Văzui un trunchi ciuntit de cap, și-n gând îl văd și azi cum l-am văzut cândva, umblând și el cu toți ceilalți în rând.
Cu capu-n mână spânzurând pășea, ca pe-un fanar ținându-l în strânsoare, și capul ne privea și suspina.
Din sine faclă-și faurea-n cărare părând că-ntr-unul35 doi se zbat a-ncape, pe voia celui ce-a urzit atare.
Și-ajuns apoi la puntea peste groape, întinse capu-n mâna ridicată, astfel ca vorba să ne fie aproape.
Și zise: „Uite ce-am primit drept plată. Străine,-ajuns la cei care tânjesc văzut-ai, spune,-atare chin vreodată?
Spre-a-mi duce vestea-ți spun că mă numesc Bertram de Born36 și-n iad m-am osândit dând sfat de rău vlăstarului regesc.
Pe tată și pe fiu i-am asmuțit37 ca sfetnicul ce vrând să se răzbune pe Absalon, cu David l-a-nvrăjbit.
Am rupt pe cei sortiți să se-mpreune și rupt de trup mi-e capul fără minte; cuvântă-n mine legea38 care spune:
«Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte»."
150

CANTUL XXIX

Cercul al optulea: Bolgia a zecea. Falsificatorii.
Simțeam de-atâtea răni cum mi se strâng tot mai mulți stropi în ochi', pe sub arcade, și bucuros m-aș fi oprit să plâng.
„La ce te uiți, grăi Virgil2, de-ți sade privirea-n loc și-aduni sub pleoape rouă privind în vale umbrele schiloade?
Purtarea ta mi se vădește nouă; să știi că brâul, de-l socoti în minte, măsoară-n leghe douăzeci și două.
Luna-i sub noi3 și va să iei aminte
că vremea-i scurtă și ne-mpinge ceasul,
căci multe-s încă de văzut 'nainte."
„De-ai fi-nțeles ce-mi zăbovește pasul și ochii mei i-împlântă în abise, de bună seamă îngăduiai popasul."
Porni maestrul într-aceste zise și eu cu el, dar vorba neîmplinită sfârșii zicând: „în groapa ce-mi răpise
și-mi țintuia privirea buimăcită
o rudă-a mea4, din neamul nostru scoasă,
își plânge vina-atât de scump plătită".
Grăi Virgil: „Nevrednic gând te-apasă; de-aci-nainte cată-aiurea-n hat și pe mișel în plata lui îl lasă,
151
căci l-am văzut sub punte înciudat cum te-arăta și celorlalți din gloată și Ger del Bello l-auzii strigat.
Ci mintea ta era cuprinsă toată
de cel cu capul spânzurând lămpaș5,
și pân' să-l vezi, el și plecă pe dată."
„Maestre,-am zis, sfârșitul crunt, pizmaș ce nu-i fu încă răzbunat pe sus de cei ce-au fost rușinii lui părtași
îl mânie6-astfel; drept care, de s-a dus fără-a-mi vorbi, de-a sale oase ciunte și mai vârtos de milă sunt răpus."
Astfel vorbind ajuns-am sus pe punte de unde7 ochiu-adâncu-n fund smolit pe zi cu soare-ar fi putut să-nfrunte.
Și când ajuns-am cel din urmă schit8 al văii Malebolge și-ncepuseră călugării să se zărească-n sit9,
atare chinuri îi văzui că-ndură, și-atare-urlând îi auzeam câinește, că mi-astupai urechile-n tortură.
De-ar fi s-aduni durerea ce scrâșnește la sarzi și-n Val din Chiana prin spitale10 sau în Maremma când arșița crește,
tot chinul strâns n-ar copleși în jale pe cel de-aici și strașnica duhoare de leș și hoit ce se-mprăștia din vale.
De-a stânga scoboram printre ponoare pe cel din urmă mal" ce-mprejmuiește adâncul văii, și prindeam arare
să văd străfundul unde-amar căznește cerescul tată-ntr-al dreptății nume pe câți în lume calpuzani'2 găsește.
Nu cred c-a fost mai mare jale-n lume nici când pieriră-n chinuri egineții13, stârpiți de boarea veninoasei ciume
ce pân' și-n viermi curma suflarea vieții, încât apoi cei mulți ce dispărură, pre câte spun învederat poeții,
din ouă de furnică renăscură, precum aici pe unde-n clăi spurcate stau morții strânși ca stogu-n bătătură.
Pe burtă unii, alții spate-n spate zăceau grămezi, iar alții, fără stare, de-a lungul căii se târau în coate.
Iar noi, tăcuți, treceam cu pas arare privind betegii rezemați în șale, căci n-aveau chip să șadă pe picioare
Și doi văzui proptiți ca două oale14 pe-aceeași plită, rezemați în brâncă, de râie plini pe trupurile goale;
nici n-am văzut rândaș la vreo poruncă
pe cal mai aprig mânuind țesala
sau dându-i zor când e sătul de muncă,
de cum aceia-și scărpinau zăbala cu unghiile care scurmau orbește, căci fără leac îi canonește boala .
Și-atare-i chinul ce-i strângea ca-n clește,
că piei și coji își jupuiau din spete,
cum razi cu brișcă16 solzii de pe-un pește.
152
153
„O, tu, ce trupul ți—I jupoi cu sete și-ți faci din deget clește și răjghine17, grăi maestrul către-un duh și stete,
ajungă-ți unghia'8-n veci de veci s-aline spurcatu-ți chin, ci spune, printre voi nu-i vreun latin19 să rabde-aici rușine?"
„Latini suntem noi ăștia amândoi, răspunse-un duh și lăcrima de zor; dar cine tu cel care-ntrebi de noi?"
Grăi Virgil: „Sunt unul ce cobor c-un viu, ca să-i arăt spre izbăvire Gheena-n fund și-al umbrelor popor."
Desprinși atunci din geamăna proptire20, cei doi priviră tremurând spre mine, cu alții-n rând21, stârniți de glăsuire.
Maestru-atunci mă trase lângă sine zicând: „Intreabă-i ce poftești anume" și vrerea lui urmând cum se cuvine,
am zis spre ei: „Dea Domnul sus pe lume memoria voastră22 să rămână-aleasă și ani de-a rândul să v-aud de nume,
ci-mi spuneți mie cine-ați fost, ce casă? și nu vă temeți a rosti cuvânt fiindcă răbdați osândă rușinoasă."
„Eu din Arezzo, zise unul23, sunt și-Albert da Siena poartă vina-ntreagă de-am ars pe rug; ci-n iad de mă frământ
nu-i vina lui. E drept c-odată-n șagă
i-am spus: «De vreau eu pot zbura săgeată»;
drept care el cu mintea-i slăbănoagă
154
vru să-l învăț și fiindcă eu pe dată nu izbutii să-l fac Dedal, la țeapă și rug mă-mpinse cel ce-i fuse tată.
Dar de-s aici în cea de-a zecea groapă,
de alchimie-s24 vinovat anume
și Minos25, dreptul, mă vârî la apă."
„Maestre, am zis26, decât senezii-n lume să fie oare neamuri mai pătrunse de sine-încât și-al francilor renume
să-l bată ei?" Și cel'lalt duh27 răspunse: „O fi, de-l scoți pe Stricca28 din grămadă ce pururi banii la chimir îi strânse,
ori pe Niccolo29 care-a dat dovadă că știe-a prețui gastronomia când cuișoare semănă-n ogradă30,
ori ceata3'-n care-și prăpădi moșia Caccia d'Ascian32 cu via dimpreună, iar zisul Orb33 își dovedi prostia.
Și ca să afli cine-ți cântă-n strună și pe senezi, ajungă-i-ar deochiul, îi ponegrește-astfel și se răzbună,
privește-mă și află că-s Capocchiu ce-n alchimie aflat-am lumii rost și-aminte adu-ți34, de nu mă-nșală ochiu,
ce-ndemânatic soi de moimă35-am fost."
155

CÂNTUL XXX

Cercul al optulea: Bolgia a zecea. Falsificatorii.
Pe vremea când Junona', fremătând
din pricina Semelei, pe tebani
se răzbună, și nu-ntr-un singur rând,
înnebunit de dânsa, Ataman, văzându-și soața cu copiii-n brață, se repezi strigând cu gând viclean:
„Cu pui cu tot când mi-or ajunge-n față voi prinde-n laț leoaica pe cărare", și-apoi, uitând că le dăduse viață,
pe cel mai vârstnic îl cuprinse-n gheare, zdrobindu-l ca să-și curme-n piept mânia, iar ea cu cel'lalt se-azvârli în mare;
și când ursita zdruncină trufia troienilor adânc în piept sădită, încât Priam pieri cu-mpărăția,
Hecuba2-nlăcrimată și robită, văzându-și moartă fata ei cea bună și pe băiat zăcând pe mal, muncită
de mii de chinuri, se-apucă nebună să-și plângă-urlând ursita și norocul cum urlă câinii de pripas la lună.
Dar n-a fost furie3 să-și reverse focul și nici în fiare sau dușmani să-ncapă, nici la troieni, nici la tebani ca-n locul
156
pe unde stăm și doi căzniți în groapă văzui mușcând tot ce-apucau de-a rândul turbați ca porcii4 când din cocini scapă.
Unul sări și-l încolți flămândul
de ceafă pe Capocchiu și osânza
i-o scărpina, pe mal5 în jos trăgându-l.
Iar aretinul6 tremurând ca frunza:
„E Gianni Schicchi7,-mi spuse, vârcolacul
ce ne despoaie mațele și rânza".
„Dea Domnul, zis-am, ca nicicând gonacul să te-ncolțească-atare-n hăituire, dar cine-i cel'lalt înfrățit cu dracul?"
„Acela-i duhul8 preaspurcatei Mirre ce pângărind iubirea-ncuviințată, își făuri din propriu-i tată mire,
păcătuind într-alta preschimbată, așa precum și celălalt9 tâlhar, ce-aleargă-ntins, se preschimbă pe dată
în mortul Buoso ca să aibă-n dar pe cea mai mândră10 și-ncercată iapă, cu șiretlic prostindu-l pe notar''."
Pierind apoi fugarii-ntr-o hârtoapă, sătul de ei și cât i-am fost urmat, privii-mprejur să văd și alții-n groapă.
Și-un duh12 văzui, ce de-ar fi fost scurtat din stinghii-n jos și n-ar fi-avut picioare jurai că-i cobză cât era de-umflat.
Cumplitul beteșug ce-n mădulare strecoară-ncet umoare-nveninată13, de chipu-i supt14 iar pântecul căldare,
157
să stea-l făcea cu gura larg căscată ca ofticoșii-n setea lor fierbinte, c-o buză-n sus și alta-n jos culcată.
„O, voi ce liberi, se rosti-n cuvinte, ați scoborât la cei ce trag în ham15, și nu știu cum, priviți și luați aminte
ce cazne rabdă meșterul Adam: în viață n-am dus lipsuri sau nevoi și-acum că-s mort un strop de apă n-am.
Din Casentin pâraiele-n șuvoi16 ce-n Arno se revarsă rând pe rând și-adună-n vaduri umbre reci și moi,
mereu aceleași îmi revin în gând și nu-n zadar, căci dorul lor m-aține mai rău ca boala, când le-aud curgând.
Dreptatea cruntă-și bate joc de mine vădindu-mi locu-n care-am fost viclean, ca să slobod și mai vârtos suspine.
Romena17 zic, cetatea-n care bani bătut-am falși18, strălucitori și grei și ars am fost pe rug de florentani.
Dar de-aș putea să-i văd pe câteșitrei19, pe Guido și pe ceilalți în mormânt, un puț întreg aș da voios pe ei.
Dintr-înșii unu-a și căzut20 înfrânt, pe câte alții dau să se-nțeleagă; dar ce pot face-n halu-n care sunt?
De-ar fi să am măcar un strop de vlagă cât să străbat un veac de-a-lungu-o șchioapă de mult timp brâna-aș fi bătut-o întreagă
158
ca să-l găsesc cu ceilalți morți de-o teapă, deși-n lungime unșpe leghi bag seamă și-n lat jumate se afundă-n groapă.
Din cauza lor plătesc Gheenei vamă, căci ei m-au pus să bat florini de soi, c-o parte aur21 și trei părți aramă."
„Dar cine sunt, îl întrebai, cei doi de-a dreapta ta, ce aburi scot22 deodată, ca mâna udă când e iarna-n toi?"
Aci-i găsii, răspunse el; din gloată nicicând de-atunci n-au mai ieșit afară și nici nu cred c-or mai ieși vreodată.
Pe Iosif dânsa23 îl făcu de-ocară,
iar dânsu-i Sinon24, grecul ce-a-nșelat;
de fierbințeli miros-atare-a sfară."
Și unu-atunci, pesemne înciudat25
că-l ponegrise, l-apucă de robă
și-i trase-un pumn în pântecul umflat,
de lovitura bubui ca-n tobă; mânios la rându-i, meșterul Adam nu se sfii să-i dea și dânsu-o probă,
și-i arse-o palmă mormăind cu-alean:26: „Oi fi olog, nu zic, pe la picioare, dar brațe, slavă Domnului, mai am".
„în drum spre rug, grăi cel'lalt, nu-mi pare c-ai tras folos din brațe27 și din coate, d-ai tras în schimb când făureai parale."
Și-atunci Adam: „Aicea ai dreptate; dar cu troienii când golit-ai sacul28 nu te-ai temut să juri cu strâmbătate".
159
„Eu mincinos, tu calpuzan săracul;
eu un păcat am săvârșit anume,
dar tu-ai făcut mai multe decât dracul."
„Uitat-ai bazna cu-armăsarul, spune? făcu cel'lalt, cu pântecul tambură; nu-ți crapă-obrazul că te știe-o lume?"
„Crăpa-ți-ar ție limba arsă-n gură și umfle-ți burta pân-o sta să fete spurcata zeamă ce prin sânge-ți cură."
Grăi cel'lalt: „Latră de zor, băiete, că-n clevetiri de mult pierduși măsura, dar de mă umflu și mă sting de sete,
pe tine-n schimb te mistuie arsura și ca să lingi un strop de prin clondire, n-ar fi de lipsă să-mi bat prea mult gura."
Eu ascultam29 câte puteau să-nșire, când domnul meu mânios: „Dă-i înainte! Puțin lipsește să nu-mi ies din fire!"
Atâta furie revărsă-n cuvinte, încât rușinea30 mă-ncolți ca-n clește, de și-azi roșesc când îmi aduc aminte.
Și ca și cel ce-n somn se zvârcolește și vrea visând să fie vis durerea și ceea ce-i să nu fi fost râvnește,
așa și eu, căci îmi lipsea puterea să-mi cer iertare, când de fapt, de ea, mă-nvrednicea, fără să știu tăcerea.
„Greșeli mai mari31 decât greșeala ta, grăi Virgil, rușinea-n lacrimi spală; alungă-amarul deci și nu uita
160
că ți-s vecin și vorba mea nu-nșală, oriunde-n drum vei da din întâmplare de-atari mișei și-atare ciondăneală;
căci să-i asculți e josnică purtare."
161