UTRENIA


Când luna își trece peste zenit,
Bălaiele-i plete prin nori de argint,
Pornesc lângă mama, cu pasul grăbit,
Pe ulița veche ce duce la Schit.

Prin codrii Voronei departe, pe culmi,
Ne sunt călăuze trei carpeni bătrâni,
Ce-adună în cofe mulțime de stele
Să cearnă cărarea nocturnă cu ele.

Aud cum aleargă tăcerea, vuind,
Cu gheare de neguri, ce se întind,
Pe creștetu-mi fraged și codrul cel des,
Sporind taina nopții și sporul la mers.

Drumeagul coboar-o vâlceauă pustie
Spre bahna cu trenă de pâclă surie.
Doar glasul măicuței și mâna-i blajină,
O pavăză-mi este de sfântă lumină.

În liniștea sumbră, mai lesne aud,
Ecouri răzlețe răsfrânte-n amurg,
Și-o-ntreb iar pe mama: aude și ea,
Stejarii sihaștri cântând Denia ?

- E murmurul vremii, îmi spune subit,
Rostit de un susur de apă grăbit.
Și iar, cu sfială: - Măicuță prea bună,
Acela e Schitul, sub boltă de lună ?

- Prea bine, răspunde, și trecem curând,
Sub pavăza turlei, cu pacea în gând.
De-odată, cu mama, făcând semnul crucii,
Resimt mântuire, ... și calc pragul ușii.

Vicarii evlavici, în jilțul lor rece,
Admiră soborul de îngeri cum trece,
În mantii de aur și cor de cântări,
Prin fum de tămâie și lumânări.

Deasupra ivirii o nimfă divină,
Revarsă sineală din amfora-i plină.
Iar mucenicii cu nimb de topaz,
În sfeșnice lasă scântei de olmaz.

Un vârstnic duhovnic deschide psaltirea,
Și-ncepe în tihnă dregându-și cetirea,
Cu Ruga și Crezul prea Sfintei Credinți,
Rostite aievea de laici și sfinți.

Parcurge sihastrul cu barbă căruntă,
Cărarea de filă cu slovă măruntă,
Prin umbre de candeli cu zare senină,
Alături de pajii cu chip de lumină.

La crucea-ncrustată pe Sfântul Altar,
Se pleacă-n mătănii cu patos și har. -
Privesc la monahul,... și-admir uluit
Noianu-i de spirit neprihănit.

Un înger din strană cu voce sublimă,
Mă ia sub aripa-i diamantină,
Și cu aghiasmă de busuioc,
Mă miruiește pentru noroc.

Mirajul cuprinde tăcuta-mi privire,
Răstimpul mi-aduce aceeași uimire,
Iar pacea coboară senină din cer,
Când spun Tatăl Nostru, alături de cler.

Apoi, cu alaiul de pe baluștri,
Pictat impecabil de iconari iluștri,
Străbat cu privirea oceanul feeric
Aprins de-un luceafăr în întuneric.

Și-n umbra difuză a zidului ’nalt,
Ce pare un templu de falnic palat,
ÃŽnchin rostuirea sublimului viers,
Cu glasul meu firav, divinului ghes.

Altarul cel veșnic vegheat de icoane,
Cu smirnă de cetini pe osanale,
În dangăt de clopot din ceruri, la cripte,
Angelice imnuri mulțimii trimite.

O voce îmi spune: - Ascultă copile,
Cum freamătă viața, la rău și la bine, ...
E bine ca omul să știe oricând
Să poarte iubirea de pace în gând.

Îmi tremură glasul... Obrajii mi-s plini,
De mii de petale-n buchete de crini.
Și-ascult madrigalul pe-o strună de vis:
Lăuntrice șoapte de Paradis.

Chircit lângă mama, sărut mâna-i caldă,
Cu ochii mei fragezi, ce-n lacrimi se scaldă.
La piept mă cuprinde. Surâsu-i plăcut,
Îmi lasă pe frunte Divinul Sărut.

Mă-ncumet în pripă privind cum se-nchină
La raza ce veșnic revarsă lumină,
Și văd pe măicuța cu voal auriu,
Ca o icoană pe-un cer azuriu.

Autor:
Constantin Bejenaru - Dorohoi - Feb 2007