I. IZVORUL

Pasăre ucisă cu săgeți de vină
Vino mai aproape să primești lumină,
Lasă libertatea muzicii știute,
Nimeni nu te uită, vor să te-ajute.

Azi, din întâmplare, căci putea fi ieri,
Tu vei fi pălmașul nobilei dureri,
Menghina ce-ți strânge zâmbetul crăpat
Va sări în slavă pe la scăpătat.

Duhul se ridică din străvechi fântâni
Ocrotit de raiul dintre două mâini,
Tunetul desparte binecuvântări
Adăpate-n visul veșnicei mirări.

Calda răsuflare vine să adune
Rugăciuni și patimi peste vin cu pâine,
Ridicate- n slavă dintre foi de carte
Pentru umilința celui de departe.

Azi începe timpul, dați-vă din cale,
Spumegând cu poftă lunecă la vale,
Între maluri zmulse până la răgaz,
Ape fără nume și fără zăgaz.



II. DARUL

Izvor rodit din cuminte împreunare,
Azi vei căpăta un căuș de îndurare,
Vei trece prin oglinda închipuind trei rosturi
Păstrată cu durere, cu lacrimi și cu posturi.

Te duc să te îmbrace în veșmânt potrivit
Din gratii de slovă fierbinte clădit,
Grădina e mare și flori – tot mai multe
Nu-i timp să le vadă și nici să le-asculte.

Coloane de templu închise-ntr-o mână
Aruncă lumină de soartă mai bună,
E prețul același, nici mic, nici prea mare,
Jucat într-o horă ce-a vrut lepădare.

Te scalzi în lumină cernută prin soare,
Te dau, te consacră din cap în picioare,
Trei degete strânse pictează cărarea
Păcatului aspru ce vrea îndurarea.

Cu lemnul ce carne și suflet adapă
Te leagă rob veșnic robiei de apă,
Rămâne de-a pururi înscrisă osânda
Iubirii, ce trudnic aduce izbânda.

Tu nu știi și vei afla niciodată
De ce ți-e cărarea nainte călcată,
De ce se arată o singură lege
Și nimeni nu poate, nu vrea s-o dezlege.

Lumina-i preablândă, din neguri primită,
O alta nu au, chiar de-ar vrea să-ți trimită,
Rodit și crescut prin sămânță și tină,
E vremea să vii, ai un loc în Grădină.



III. EVADAREA

E plină ființa, iar nara rotundă
Tresare și saltă – n ograda flămândă,
În hăuri de suflet pătrunde privirea,
Te trage spre nouri și-i vrei strălucirea.

Prin zbaterea tandră cu-aripa legată
Nu știi și nu vrei, însă vrei totodată,
Pornești îndărăt dar te trage-nainte
La taina ferită cu aspre cuvinte.

Cinci fulgere scapără vâna parșivă
Ascunsă de zâmbet și hohote stivă,
Spirale, încet, se deșiră pe ață
Când crinii își moaie petala-n dulceață.

În jocul pe poante cu legi neștiute
Înalță un zmeu către ceruri tăcute
Copii ce acum învață înotul
Pe valul înalt care mistuie totul.

Azi lanțuri și gratii ne sunt contestate
Și legile toate-s acum inversate,
Naivele predici sunt rupte fâșii
Și meri profanați din nevoia de-a ști.

Despică-te cântec nemurmurat vreodată
Să guști și să mistui durerea căutată,
Căci susurul pietrei și humei cioplite
Marchează cascada cu vini rostuite.

Petale de brumă îți mângâie poala,
E frig în deșert și-i ucisă scrobeala,
Fiori măsurați cu blamata măsură
Ard meri răstigniți cu bucăți de Scriptură.



IV. MARELE VALS

Ne contopim prin salve de petale
Îngenunchiați, perechi, sub scara mută
Neîndurați călăi de catedrale
Gonite spre cărarea neștiută.

Suntem cuprinși de zâmbete alb-negre
Când fulgere dezmiardă vechea gheață,
Legați de toartă-n unduiri celebre
Ne cățărăm spre altă dimineață.

Grumajii ni-i petrecem pe sub punte
Întâmpinați de slova care doare,
Tiarele ne dăltuiesc pe frunte
Cerc vicios, ca-n horile barbare.

Pe buze ce sculptează confirmarea
Se rătăcesc și mierea, și veninul,
Noi plângem pe la colțuri sărbătoarea,
Nebuni copii ce nu pricep preaplinul.

Afară ne descântă, mută, ploaia,
Aripile se-ntind să prindă semn
Și chiuie jucând cu noi Iisaia,
Printre peceți de apă și de lemn.




IV. MIAZÃNOAPTE

Durerea odrăslită în rând cu ispita
Pătrunde, săgeată, să curme ursita,
Prin cioburi tăcute și mici de oglinzi
Trec iute ca gândul, dar tu tot mă prinzi.

Să vină alămuri să cânte diezul,
O mână uscată să frângă miezul,
Păcate adună și vise deșarte
Uitate pe zaruri demult aruncate.

Noi facem cu toții un tur de onoare,
Sălbatic tot urlă și dau din picioare
Și sparg cu copita, și mușcă, cu dinții
Nevrând să priceapă lumina și sfinții.

Te arde licoarea din lacrimi de mamă,
Un pic de metal ca să poți să dai vamă,
Iar flori nevăzute de nimeni în floare
Pictează covor de călcat în picioare.

Amarul se scurge lichid printre șine,
Pământul trosnește sub fiare străine,
Cuvinte expuse în coadă de pește
Brăzdează chip nou celui care plătește.

Copaci se dezbracă de frunzele roată,
Cădeau și atunci, vor cădea și-altădată,
Alene clădind haină bună și dreaptă
Umilei țărâne urcată pe treaptă.

Apele curg spre izvor, tumultoase,
Și flori înfloresc la fel de frumoase.
E timp numai bun să îngădui hodina,
Hai, pune pecetea și stinge lumina.