-Nimeni nu mă înțelege, deci tu nu mă înțelegi
Căci ești singura persoană care tot mai crede-n legi;
Ai crezut întreaga viață în porunci și-n Dumnezeu
Dar să știi că de fac asta o să pierd talentul meu.

Nu vreau să rămân în viață dependent de astă lume
E de-ajuns că suntem singuri și că n-avem nici un nume;
Nu mai vreau s-am ochii tulburi nici bătrân nu vreau să fiu
Vreau să plec cât mai departe și să scriu, să scriu , să scriu…

Dar de va-ncerca să plece și pe ea s-o părăsească
Dânsa o să-nchidă ochii și-o să spere să-și găsească
Liniștea și fericirea care să îngroape plânsul
Sau să spună-o rugăciune să-l ajute și pe dânsul.

Soarele la fel privește și pe bune și pe rele
Dar acum că e deasupra e stăpân și pentru ele
El se macină într-una căutând cu disperare
Să coboare dintre stele să le ceară împăcare.

Se ridică de pe scaun și se-ndreaptă spre ieșire
Unde-și pierde orice urmă de voință sau gândire
Iar apoi privind departe în lumina minunată
Se gândește să renunțe însă hotărârea-i luată.

Rupe-o floare parfumată și-o așează lângă cruce
Dar nu plânge, nu oftează, ocolește și se duce
La un capăt să se roage și să se închidă-n sine
Căci se-așează lânga cruce și începe să se-nchine.

El coboară colivia de pe ramura uscată
Si-o așează pe o stâncă nu prea mare, nu prea lată
Iar apoi cu mâna caldă dar cu inima mai rece
Ii deschide colivia și îl lasă ca să plece.

Dintre toate cele rele pentru care-i vinovat
El o să primească astfel un răspuns adevărat,
O pedeapsă ce-o să vină numai fiindcă vrea să plece
Căci a părăsi iubirea e păcatul cel mai rece.

Ochii săi fără culoare par să nu mai aibe stare
Căci clipesc cu nostalgie și aleargă până-n zare
Dar se-ntorc și se aruncă unde trupul se apleacă
Peste barca ce începe să alunece spre apă.

Trupul tremura pe apă ca emoția senină
Câci nu știe unde pleacă sau de poate să revină.
Dacă remușcarea rece o să-i macine dorința
Incercând să-i încălzească sângele din toată ființa.

Când ajunge între valuri și plutește peste ele
Se cutremură deodată ca o lună fără stele
Ce nu poate să se-ntoarcă cu o noapte în trecut
Deci bătrânul n-o să poată să o ia de la-nceput.

Vâslele improvizate ce le-a ridicat din barcă
Le-a udat cu nerăbdare și mai îndraznețe-s parcă
Pe măsură ce bătrânul a-nceput să și vâslească
Ca să plece și din barcă înapoi să nu privească.

Tremură ușor din fire când emoția o simte
Mai ales acum când crede că de astăzi înainte
El o să privească noul ca un ideal din viață
Si talentul său de-a scrie ca o blândă dimineață.

Inima întruna-i bate ca un ceas de dimineață
Care sună și începe sa anunțe-o nouă viață
Fiindcă viața-i vis de aur care are trup și suflet
Ce te-aruncă într-o lume unde-ți dăruiește cuget.

Dacă după orice faptă n-a venit și nici nu vine
O răsplată-adevărată , o să vină de la sine
Fiindcă orice faptă-n viață are-un scop și-o vină are
Căci nimic în astă lume nu-i făcut la întâmplare.

Fericirea va rămâne un mister pe care dânsul
N-o să poată să-l dezlege dacă nu va ști că plânsul
Nu se naște din cenușă și nu moare niciodată
Dacă nu o să-l alunge cu o inimă curată.

O greșeală inocentă e o faptă de iertat
Dar el crede despre multe , mai ales despre păcat
Că-i un strop care se pierde căci nu știe să înnoate
Dar o ploaie niciodată n-o să-l spele niciodată.

In privirea sa atentă unde viața nu trăiește
Se perindă-o amintire însă vie nu mai este
Fiindcă floarea sa de iris nu mai poate să-nflorească
Căci bătrânul nu mai știe, nu mai știe să iubească.

Dacă lumea e surprinsă de-o gândire limitată
Nu o să-i îndeplinească o dorință-nflăcărată
Căci bătrânul nu dorește să cunoască ce-a văzut
Ci să vadă infinitul căci nu este cunoscut.

Clipa magică din viață care și-a pierdut răbdarea
Bântuie prin timp și spațiu și periclitează marea
Răscolindu-i aspre valuri care par să n-aibe pace
Fiindcă infinitul rece vede totul însă tace…

Apa care are valuri mai târziu se liniștește
Dar cea tulbură de ploaie nicicând nu se limpezește;
Așa cum păcatul mare nu se iartă niciodată
De nu spui o rugăciune cu o inimă curată.

Din văzduhul nesfârșit și din stelele de seamă
Simte că a început, a-nceput să-i fie teamă;
Din izvoarele prea clare și lumina sfintei lune
Izvorăște-o presimțire, cea mai rece de pe lume.

Pe balanța ruginită își găsi inima goală
Cântărind șansa găsită ca fiindu-i prea ușoară;
Sub balanța învechită scrie mare și citeț:
Versul este ca o viață, viața este cât un vers.

Amintirile neclare ce-i perindă-acum prin minte
Nu au suflet, nu au glas, însă inima le simte
Ca având un strop de viață, strop care adună toate
Cele care să-l ajute pănâ dincolo de moarte.

Soarele rotund și palid se înneacă-n depărtare
Si împrăștie lumina care nu se pierde-n mare
Intr-o mie de nuanțe calde și nemuritoare -
Orizontul plin de viață, orizont plin de culoare.