Un bătrân cu ochii tulburi cu-a lui haină roasă-n coate
Iși păzește infinitul atingându-i tot și toate
Cu privirea lui atentă, caldă și cuprinzătoare
Ce pătrunde în misterul răsăritului de soare.

Barba sa neîngrijită și cu miros greu de apă
Oglindea o tinerețe care macină și sapă
Si de care ochii tulburi care nu par să se vadă
Nici nu știu ce să mai zică, nici nu știu ce să mai creadă.

In sclipirea unei raze mai obscură dar senină
Ii zâmbesc buzele calde înmuiate în lumină
Si adună într-o clipă mai bătrâna decât timpul
Trei dorințe arzătoare: viața, rima, infinitul….

Orizontul de lumină tremură în depărtare
Incepând să iși adune sufletul plecat pe mare
Si înnoată către stele apoi spre bătrân revine
Insă el cade pe gănduri și vorbește către sine:

-O să plec cândva în lume și-o să iau cu mine totul;
O să iau pana, oceanul, și salvarea și potopul
Si-am să mă ascund în soare , unde n-am să dau de-aceste
Neștiințe sau păcate și visări ce-ți joacă feste.

Timpul trece, timpul vine…este totul trecător
Insă infinitul nostru rămâne nemuritor;
Vreau să-nvârt iar roata vieții să m-afund în tinerețe
Să mă joc cu ceasuri albe, ceasuri fără bătrânețe.

Vreau să plec din astă lume și să-ncerc să uit trecutul
Nu o să privesc în spate, vreau să văd necunoscutul;
Parcă văd o lume-ntreagă ce nu știe unde pleacă
Insă crede că finitul n-o s-o lase ca să treacă.

Pana mea cu clorofilă și o frunză foarte-albastră
Se scufundă în tăcere și din constiința noastră
Pleacă; înflorește, se usucă și-și dă sufletul pe scări
Să nu cadă într-o groapă de sensibile visări.

Parcă văd o plângătoare, salcie cu plete de-aur
Ce-și păzește infinitul și-și găsește ca tezaur
Păsărele cântătoare și-un pescar cu pălărie
Adormind la malul apei sub această bogăție.

Vreau să văd lumină caldă, să cred doar în azi și ieri
Si să simt mereu parfumul unei calde primăveri
Să-mi ajungă pe hârtie și să-mi fure clorofila
Ca apoi să mi se umple întâi mintea, apoi fila…

Si inchide ochii tulburi inspirând un aer rece
Si se-ntoarce spre pădurea prin care apoi va trece,
Unde iși va pierde gândul într-o conștiință goală
Ca apoi să părăsească lumea sa interioară.

O cărare șerpuită care urcă înspre munte
Strălucește în lumina razelor calde, mărunte
Si străbate multa vreme insula misterioasă
Ajungând prea obosită într-o peșteră, acasă.

O priveliște străpunsă de o liniște curată
Dăinuia până la mare cu-a sa față luminată
De un soare singuratic ce se plimbă fără teamă
Si privește nestatornic la copac, și parcă-l cheamă.

[...]