mă distanțez încet
și capătul desprins de mine
devine subțire parcă nu mai sunt
mă comprim suficient de mult încât
inima mi-o așez în palmă ca și cum
nu a fost niciodată a mea...

mă desprind și de mine
să privesc suspendat între
cimitirul de suflete și trupul
în care locuiam odată...
echilibrul mi-l ține lacrima
din capătul crăpat de lumină
și mă bucur că durerea se plimbă
printre degete ca o dragoste
ce nu-mi aparține...

locul în care
nu se mai întâmplă nimic
se distanțează încet
și capătul desprins
devine altul...