Aș putea să merg de-a-ndoaselea să aud din nou copacul acela cum se cutremură singuratic la fel ca mine în faldurile umflate de vânt dar în maladia asta dezinteresată
nu ar fi loc să arunci un ac care să se metamorfozeze și el maladiv într-o lume întreagă cuprinsă de frisoane
nu este foarte amuzant să discuți natura ochilor albaștri nici să te sinchisești atâta de întortocherile gândului care te aduce acolo lângă uluci unde un dobitoc își face inevitabil nevoile
poate ar trebui să mă dezgheț
să îmi las pletele să curgă

destul de devreme seara privirea încetează să te urmeze docilă pe traiectul tău desfaci aripile păsărilor ca un evantai ai impresia că ochii aceia albaștri te părăsesc de tot că tot ce ai îți este străin și nimic hotărâtor nu se produce

mă apropii de primele strofe recitate în copilarie pe un ton asurzitor mă apropii de chipul colegei aceleia pe care cu toată părerea de rău nu o pot recunoaște parcă e venită dintr-o altă viață de care cumva m-am debarasat
cuvintele mă întorc înapoi nu pot să mănânc o prăjitură fără să mă gândesc la localul acela și totul mi se învălmășește în minte
dar dacă filmografia aceasta ar amuți pentru un moment sunt sigur că tu ai fi în continuare acolo și nu pot decât să mă mir că mă las la îndemâna unor sfioase subînțelesuri când tu ai putea să însemni totul pentru chipul pe care l-am dăltuit cum am putut în oglindă