Simfonie

Există, cred, un dirijor celest,
Ce-o grea orchestră pentru noi adună:
Tunet, tumult, vibrare și furtună
Și susurul izvorului acest.

Se țin concerte mari în largul ploii
Și în aplauze delirează munții ...
Din giulgiul morții până-n voalul nunții
Se prăbușește lumea-n placul voii.

Și-acest Maestru, mâinile mișcându-și,
Trudește dârz, căderea s-o oprească,
Preocupat de-o arie cerească
Într-un concert urcând spre Sine Însuși.

Și noi, viori sub degete de foc,
Vibrăm nervos sau distonăm cuminți ...
Interpretăm o fugă de părinți ...
Și-n lume, parcă, nu mai este loc.

Răsună tragic ultimul acord -
Trăiește lumea un atac de cord.