O umbră plictisită
s-a întins sub coroana verde
a unui tei bătrân
pe când o clipă
fugărită
de timpul hapsân
s-a cocoțat
alături
pe o căpiță de fân
să-și tragă sufletul
și să se ferească
de furia dezlănțuitului stăpân.
-Hei, tu, copilă,
i se adresă în șoaptă
umbra cuprinsă de milă,
vino și așează-te lângă mine
coroana teiului
va fi adăpost și pentru tine
și pavăză în calea timpului!
Clipa o privi zâmbind
și îi răspunse cu sfială:
-ÃŽn drumul meu scurt
am văzut pierind
atâtea umbre
încât nimeni nu poate
să le țină socoteală.
-Glumești,
spuse umbra ofensată,
uită-te la trunchi,
uită-te la crengi, surată,
crezi că pe acest copac
îl poate doborâ cineva
vreodată?
-Dacă ai vedea în zare
ce văd eu acum,
ai înțelege,
dar tu nu te poți ridica
neavând nici aripi nici picioare
de aceea eu îți spun:
pentru toți este o singură lege.
-Și care este aceasta?
întrebă umbra curioasă.
-Moartea nu alege,
iar acum însoțește doi bărbați
purtând în mână
înspăimântătoarea coasă.
-E treaba ei,
mie nu-mi pasă!
-Poate crezi că e o farsă,
dar bărbații
sunt tăietori de lemne
și vin spre teiul
ce îți ține loc de casă
iar moartea rânjește
și pentru tine
este îmbrăcată-n rochie de mireasă.