Înflorirea de iarnă, în parc,
Îmi oferă minunile sale -
ÃŽn sclipirile-i alb-virginale
Mă deschid și avid mă încarc
De un dor într-atât de imens,
De-o tristețe atât de senină,
Încât lumea de-a pururi meschină
Fără voie se umple de sens...

Universul devine rotund -
Mai rotund, mai perfect ca o sferă -
În tăcerea lui alb-austeră
Ca-ntr-o ceață de vis mă cufund.
Pe aleile parcului azi
Trec ca umbra, cu pași de panteră,
Scârțâitul zăpezii mai speră
Să mă afle aici, printre brazi,

Ci eu zbor către steaua din vis,
Prinzând flori de zăpadă cu gura,
Căci mă strigă, mă cheamă Natura
ÃŽn poeticul ei paradis.
Ca zgârcitul, se pleacă din mers
Și culege, sublima stăpână,
Pe oricine absoarbe lumină
Și-i întoarce sclipirea... în vers.