orașul nici măcar nu clipește
între pleoape i-au încremenit străzile
până și ochii felinarelor
s-au scurs printre franjurii verii
aidoma privirilor unui bărbat
admirând o femeie frumoasă
dincolo de crengile teilor stă luna
ca un buchet de mireasă în bolta cerului aruncat
peste umărul stelelor înflorind axa lumii
nopțile se așează una în brațele celeilalte
precum bețele de chibrit adunate în cutia lor mică
poți aprinde cu ele oricând dimineața de mâine
sau poți să-ți arzi succesiv amintirile
însă nu știu dacă asta ar folosi la ceva sau cuiva
memoria e un magician la fel de nemilos ca și tine
cunoscând foarte bine toate trucurile
mi te aduce în minte de fiecare dată
când aș vrea să cred că în sfârșit te-am uitat
iar orașul nu-mi oferă niciun fel de spațiu virgin
peste tot pașii noștri au lăsat urme
pistrui desenați pe asfalt “Murmure de la Seine”
un fe de mătase albind Calea Lactee
Nocturnele lui Chopin nu sunt decât o pasăre liberă
slobozită înspre cerul de vară
improvizații pentru suflete cu hârtie de orez
un fel de romantism dus la extrem desuet
ce-mi seamănă mai mult decât mult