și uneori ni se întâlneau serile
persistente și lungi
se ciocneau ușor una de alta
cât să se simtă mai stăpâne pe ele
uite cristian au înflorit magnoliile
ochii uitau să mai plece din flori
ne ascundeam în petale
totdeauna în flacăra moale a petalelor înmiresmate în alb
uite cristian cum se scutură
n-o culege
nu rupe din ea nici măcar amintirea
las-o să moară singură
neajutată
când s-o sătura să mai îmbrace copacul în miresmele sale
atârnate într-o doară pe creangă
uneori serile miroseau a magnolii
și își culegeau una alteia într-o doară
câte-un gest câte-un râs câte-o vorbă din tine
și uneori de atâta parfum și răgaz
serile acelea ciocnite între ele doar așa o idee
își mai confundau apusurile
uitau propriile culori moțăite-ndelung
în somnia vecină