în fiecare dimineață încerc să opresc timpul,
să nu mă mai trezească, să uit de ce pereții îmi seamănă
și îmi aduc aminte că te-am ținut de mâini.

ajung ca prin ceață pe marginea patului, iar dodo
dodo se uită la mine și nu înțelege de ce mă mușc de buze.
pe el nu-l interesează decât afară, afară să adulmece tot felul de urme
și mai ales pe cele ieșite din călduri,
să mă târască prin toți boscheții
și prin toate locurile în care nu poți să nu te întrebi, dacă
pe acolo a mai ajuns vreodată un alt câine, uneori
cred că o face special
să mă enerveze
și îi spun de fiecare dată:
/ești bolnav mă câine, eu și mai bolnav că mă țin după tine./

se uită la mine cu privirea aia nevinovată și parcă
mă consolează, fiindcă știe
am ceva pe dinăuntru care crește de câte ori ești,
de care nimeni altcineva nu știe, doar tu și el apoi tac
și mă las încotro își dorește.

dintr-o dată cad
iar într-o fericire pe care și tu o cunoști atunci
vreau să bată vântul, pentru că o împachetez frumos,
îi pun un zmeu și gata, îl las
să o ducă sigur ajunge la tine, sigur
îmi spun și în momentul ăla citesc ultimul mesaj primit.


ora patrușidouăzeci dimineața
//iar eu
am simțit că buza mea de jos este uscată
și mi-am adus aminte că de câteva zile pe dinăuntru buzele au un gust
dulceag și dacă nu le umezești crapă.
e ca atunci când respiri dintr-o pungă de plastic, dar
dragostea nu stă în pungi de plastic

și pentru o clipă
am simțit o liniște în brațe