Quo vadis, Domine?

Cine-ar putea ierta trădarea în iubire?
mârșavă e prietena care mi-a dat de știre,
dar, mai mârșav, este trădătorul
care-a întinat ce are mai sfânt pe lume omul.
Nimic nu doare mai tare ca rana cea adâncă,
căci rana de iubire te sfarmă, chiar de ești de stâncă.
Și te aruncă-n iadul disperării crunte…,
și-n clip-aceea o lume se prăvale, ca un munte.
Totul în jur îți pare o negură de nori,
și, fiecare fapt de viață te-ndeamnă ca să mori!
Aș vrea ca să dispar din astă lume,
ca un șuvoi de ape, fără nume;
ca o cometă printre stele, călătoare,
ce luminează o clipă-n noapte, și-apoi moare.
Să mă ascund, aș vrea, ca animalul ce-i rănit,
ce-și linge singur rana, de nimeni îngrijit.
Să caut în adâncul meu puțină alinare,
puțin balsam pentru sufletu-mi ce moare.
Fără de țintă rătăcesc în noapte,
să caut licărul de viață, sau…, de moarte.
O, Doamne! - încotro s-apuc? arată-mi Tu calea!
Căci nu mai recunosc nici mlaștina, și, nici cărarea.
Ia-mă dar de mână, și poartă-mi pașii,
cum sunt purtați de mână copilașii!

Vasile Anton