Lumină roșie. Cer negru.
Cameră cu 360 de ferestre și tot atîtea uși,
fiecare reprezentînd o scenă de teatru.
În mijlocul camerei stau eu
travestit în Faust,
fumez și admir luna.
În spatele meu, tot eu,
travestit în Mefisto.
Fumez la fereastră și admir luna.

În dreapta lui Faust și în stînga mea,
de asemenea eu, travestit
într-o femeie de stradă. Mă dau pe la ochi
și din cînd în cînd privesc strada.
În stînga lui Mefisto
și în dreapta mea,
eu, travestit într-un copil de cor.
Stau cu o carte de istorie
în mîini și privesc cum ninge.

Într-adevăr, în cameră cad fulgi mari,
numai peste creștetul copilului,
și se topesc pe filele vechi ale cărții.
Camera începe să se rotească.
La cele 360 de ferestre
apar trupe de actori
și încep să joace Comedia umană.

Ferestrele se rotesc
din ce în ce mai repede.
Ușile se închid. Scenele se suprapun.
Actorii se confundă
și intră pe rând unul în altul.
Rotația se încetinește.
Rămîne numai un singur actor
și o singură scenă de teatru.

Camera se oprește.
Actorul se prăbușește mort,
cu fața la public.

Cel care am fost Faust
își lasă capul în piept,
intră în trupul lui Mefisto,
izbucnește în rîs și dispare.
Mefisto se înclină spre sală,
își aruncă țigara
și intră în trupul femeii de stradă.
Apoi izbucnește în rîs și dispare.
Femeia își pune rujul
și oglinda-n poșetă.
Scoate limba la sală,
izbucnește în rîs și dispare.

Pe scenă rămîne numai copilul.

Copilul se studiază atent în oglindă,
apoi se întoarce la public și rostește
cu vocea lui Faust:
”Finita la commedia!“

Apoi cu vocea lui Mefisto:
”Finita la commedia!“
Și cu vocea femeii de stradă:
”Finita la commedia!“
Apoi se prăbușește mort.

Ninsoarea se întețește.

Fulgi mari acoperă trupul copilului.
Corbi mari se rotesc peste Cartea de istorie.
Spectatorii părăsesc în liniște sala.