ți-am spus să mă lași în pace, să nu-mi mai furi de pe pleoape-amintirile,
să nu-mi ascunzi țigările și sticla de jack, să nu-mi uzi florile ce au putrezit peste noapte,
să nu-mi citești povești și să te oprești din a mai desena cruci oriunde aș păși

nu mă poți ține închis în celula fără geam, fără ușă – înaltă până la cer;
printre zăbrele mâinile mele vor crește asemenea crengilor și vor flutura
batiste negre, pline de lacrimi, roase de vânt, cusute cu zile-n infern

mâine îți voi lega de picioare, cu sârmă ghimpată, tălăngi de o tonă –
s-aud când te-apropii, unealta scrijelind asfaltul plin de scântei,
cum suflul tău ftizic străpunge manta prăfuită de eoni

***

atunci când vom ședea față în față, vom ciocni un pahar cu aromă de viață
îl vom da peste cap, voi spune trei vorbe și apoi vom privi cum soarele
scurge lumina din umbre