Necunoscutul care îmi bate noaptea la ușă
îmi amintește de o datorie
față de cei de jos, față de cei de sus
pe care nu mi-au plătit-o părinții și mie

Porți, îmi spune, o stâncă pe umeri
lui Sisif tot îi mai cădea uneori
vrei sau nu vrei, condamnat să o cari
de când te naști și până mori

Grea cum e plumbul, te-apasă întruna
aluneci, cazi, te scoli și pornești
zadarnic ceri ajutor de la alții
cât o ții în spinare, atâta trăiești!

Și-acum te strivește, de-abia mai respiri
speranțele toate de ea-ți sunt legate
de unde-și iau zborul păsări și fluturi
spre marele cosmos în alte regate

Asta îmi spune el și dispare
necunoscutul în fiece noapte
și de atunci aud întruna
ca o obsesie, aceleași șoapte

publicată în Domnul Liszt, 1994