Arșita soarelui descumpănește zăpada.
În orașul-cetate ființe de foc se chircesc înfrigurate sub penele mânjite cu sânge.
Să nu crezi acest trup mincinos! îți spuneam arătându-mă cu degetul.
La sfârșitul unui septembrie oarecare înalțam din privirile înghețate câteva tufe sălbatice de mur,
apoi pășeam într-un spațiu obscur, înspăimântat de prea multă lumină.
În amurgul difuz cădeam pe gânduri.
Uneori îți găseam din întâmplare urmele zvâcnind în asfalt ca niște pești în plasă.
O plăteam cu amăgiri pe femeia care ne bocea sfâșietor toată noaptea.
A doua zi un orb din naștere ne spăla oasele cu vinul cel mai roșu și din nou
ne abandonam trudei de a cuprinde între coaste nemărginirea.
Câteva cuvinte rostite șoptit rămâneau deznădăjduite
la capatul dinspre mine al podului.