Hoinar, pierdut în vraja primăverii
aleargă potolit prin curte vântul;
din zori și până-n pragul înserării
prin labirint de frunze-și poartă gândul...

Timid, ușor, pășește spre odaie
cu inima bătându-i nebunește,
iar ochiul soarelui, aprins văpaie,
se scurge spre pământ și îl privește:

Învolbură perdelele în cale
alunecând spre colțul cu lalele
dar se oprește brusc, plin de mirare:
erau pictate-n strai de acuarele...