nimic din această toamnă nu va fi al meu
doar acest codru de sticle al vieții mele
doar salariul mirării mele. nu, noi vrem să fim
trebuincioși lumii – spuneam.
ceilalți se schimbau vizibil, pe zi ce trecea,
în groapă a sufletelor și greșiților noștri.
mereu voi pierde o femeie – le spuneam
ce ușor ne naștem din ea.
ce opere geniale ale renunțării facem din ea.
nu simțim nevoia nașterii sau a soțiilor – îi contraziceam.
suntem la capătul lumii – suntem, fiecare,
câte-un fum ici-colo. târziu auzim
vocea aceea-nsângerată cotropind
masa noastră cea bogată la care sughițăm
mirosim și vorbim. atâta viață, zicem
și în fiecare celulă a trupurilor cineva ne aude.
au reușit să ajungă și orbii la acest ospăț princiar –
ultimii dintre cei invitați. vor strigăt – se aude
bătaia inimii mele
vor vin – se-aud acei bulgări cum cad pe sicrie.
nu m-au lăsat să continui.
apoi s-a terminat festinul, copiii au fost duși la culcare.
cu parole îmbelșugate s-a trecut de bariere. ne-am amestecat
nu mai scrâșnesc în urma noastră consecințele
la subsuorile mele – negurile lui Doamne-ajută.
apoi s-a pornit jandarmeria
secundelor lacome după noi.
am întors și celălalt obraz – oglinda retrovizoare
și trecută-n rezervă. secundele ne-au hăcuit
până la urmă.
parțial, am reușit să scăpăm, așa am aflat că
lumea e o venă care oricând
ne poate spune dezinteresată “rămas bun”.