Un gând mă macină ades
Când grijile îmi dau târcoale :
De ce e negrul, cel ales
Să-mbrace stări accidentale ?

Și orice fel de suferință
Chiar dacă este trecătoare
Tăciuni rămân în a ta ființă
Lăsând dureri sfâșietoare...

E negrul, cel ce te îmbracă
În situații dificile
Și sobru, mască-ți tragi opacă
Să pari stăpân, sigur pe sine !

Ești trist, când cel de lângă tine
Pășește-n drum, spre neființă !
Ca un omagiu-adus, spre bine,
Tot negru-ndeamna la căință !

Extremele sunt confirmate :
Autoritate și putere
Sunt cel mai des predestinate
Să lase-n urm-amar și fiere...

Dar fără negru, nu se poate !
Suntem făcuți să il percepem
Punct de pornire pentru toate
Culorile, cand viața-ncepem !