agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 2146 .



Puntea Creatorului
poetry [ ]
continuarea Potop-ului din senin

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Val.C ]

2008-10-20  | [This text should be read in romana]    | 



În loc de motto.
Astă vară parțial s-a împlinit o previziune. Pe râurile noastre apele s-au umflat, au ieșit din albii și au făcut ravagii. A fost doar un mic potop...

După o despărțire de mai bine de trei ani, l-am reîntâlnit pe Evlampie. El continua să se afle la mănăstirea care-i devenise și casă și masă și chiar o întreagă țară mică, care nu figura nici pe o hartă a bătrânului continent.
Preotul părea mai bătrân și mai obosit de carul anilor pe care-i număra. Nu mai crea impresia de om ursuz sau bizar ca altădată. Dar rămase încă plin de pietate.
- Aha, domnul “potop”… Cu aceste cuvinte mă întâmpină, apoi adăugă de la sine: “potopul” și “grația”.
Era o frază caustică spusă despre mine și domnișoara care mă însoțea. Era și o metaforă a preotului aflat la mănăstire, care continua să înbogățească etitetele cu noi cuvinte întortochiate și puțin întrebuințate. Întruchiparea grației și a atracției… Bineînțeles, a celei sufletești, nu a instinctelor lumești, a mai spus preotul Evlampie și a schițat un mic surâs zeflemitor.
- Vă mai amintiți prima întâlnire ?
- Cum să nu-mi amintesc, că doar după ea am devenit preot-legendă. Mi-ați creat așa o imagine, că după aceea era mai potrivit să fiu trimis în infern decât să fiu ținut la mănăstire, a accentuat preotul Evlampie. Dar fără supărare. Să uităm clipele rele, fiindcă ce a fost, a fost…
Acum cu ce ocazie ați trecut podul?
- Suntem într-o excursie prin aceste locuri și vizitatorii doresc să vadă această mănăstire. Deja starețul le-a dat un ghid de pe loc, așa că Valeria, ghidul nostru, nu prea are ce face și se află cu mine, însoțitorul grupului…
- De pelerini ?
- Nu, de turiști, pentru că unii dintre ei, probabil, nici nu cred în Dumnezeu.
- Totuna și ei vor trece la vremea cuvenită peste aceeași punte. Numai că nu acum, nu mâine, ci în ceasul care le-a fi hărăzit lor, a spus preotul Evlampie, apoi îmi șopti ceva tainic și cu un glas aproape stins.
Eu n-am deslușit bine mesajul pe care a dorit să mi-l transmită, dar cu tot respectul i-am dat de înțeles că sunt gata să-l ascult cu cea mai mare plăcere. Ba chiar și Valeria arde de curiozitate.
- Ei bine, a continuat el, am să vă destăinuiesc ultimul meu vis. Dar să știți că nu e doar un vis, ci o previziune.
- Dacă ziceți dumneavoastră, poate fi și o previziune!
- Prev-i-z-i-u-n-e, previziune, previziune, țipă papagalul, prezența căruia nu trezea nici o bănuială până atunci, de vreme ce stătea cuminte într-o colivie printre noianul de flori ce creșteau în niște căzi mari.
După o scurtă tăcere Evlampie ne-a obligat să-l ascultăm cu evlavie și curiozitate. Ne-a povestit ce- a pățit cu florile tinereții sale, care n-au fost la fel, acestea dovedindu-se ba de o culoare, ba de alta, ba de o speță, ba de altă speță. De, ca la toți oamenii cu păcate…
Abia după câteva istorisiri scurte de-ale lui, ne-a povestit despre o întâlnire asemănătoare cu moartea, care a fost un pic altfel, decât ne-am obișnuit noi să ne-o imaginăm. În cele din urmă a ajuns și la puntea pe care toți încearcă s-o treacă, dar puțini izbutesc, fiindcă păcatele și bogățiile de care nu se pot despărți și după moarte le înmoaie picioarele și pe anumite segmente ale punții lungi și primejdioase majoritatea cad în focul infernului, care se lățește pe sub ea ca o lavă vulcanică, când mai încinsă, când mai stinsă.
- Și, totuși, unde urmează să ajungă norocoșii ?
- Ehe-e-e, dragii mei! Da ce oare voi nu știți unde?.. La Dumnezeu, în Paradisul Lui.
- Înțelegem că nu la comunism, și totuși… am rostit aproape într-un glas. Povestiți mai pe scurt, fiindcă avem de mers mai departe, nu rămînem la mănăstire.
- Bine, bine, dragii mei, ne-a răspuns părintele Evlampie. Aflați că eu am ajuns în Paradis. Dar alții s-au poticnit și au căzut în apele infernului. Pentru că la Dumnezeu ajung doar cei cu sufletul curat, așa ca mine, pe când unii ca…
- Ca cine?
- Nu-i voi numi pe toți, dar pe unul, pe doi, care au încercat să treacă puntea înaintea mea o să-i, nominalizez, deși numele lor sunt sortite să fie date uitării.
- Satrapul de pe malul râului? Bărbosul? Și mai cine?
- Și el care a venit de la Kamceatka și Manuc Bey, care, după cum s-a aflat, a fost un fiu de negustori armeni, fugiți din țara de origine din cauza persecuțiilor otomane. Manuc a câștigat bani grei prin negoț și, mai ales, prin înșelăciune, și prin operațiuni de zarafie.
Am citit undeva că acesta în toată viața s-a ținut ca într-o continuă aventură. Și că era musafir bun oriunde poposea. În afara afacerilor s-a ocupat și de medierea între marile puteri ale timpului său: Imperiul Otomam și Imperiul Rus. Cu alte cuvinte, a fost intermediar între armata rusă și armata otomamă, pe care a trădat-o în folosul rușilor. A jucat un rol dublu, și faptul că trecuse în slujba rușilor urma să fie pedepsit într-un mod firesc. Dar fiul de fugari a reușit să scape ca prin urechile acului și a tot fugit de pedeapsă până la moarte și char și după ea.
- Cum așa?
- Nu mă grăbiți, pentru că o să vi le spun pe rând pe toate.
- Va ascultăm, părinte!
Așa s-a întâmplat că Manuc Bey, care i-a înșelat pe mulți, fugind apoi de ei și de mulți alții, va ajunge singur să încerce puntea spre Paradis abia peste mulți ani, când mi-a veni și mie rândul meu, să trec peste ea.
- Da oare așa ceva este posibil ? făcu o grimasă Valeria nedumerită.
- Dacă spune părintele e cazul să-l credem, i-am replicat eu.
- Că adevăr vorbești, fiule, a spus și părintele Evlampie, care și-a continuat istorisirea.
Noi, cu părere de rău, tare multe păcate avem. Însă păcatele lui Manuc Bey și ale altora sunt cu mult mai mari decât toate ale noastre luate împreună.
- Și ce ne mai puteți spune despre Manuc Bey, fiindcă am auzit că i-a rămas pe undeva chiar și un castel de vânătoare, pe care unii vor să-l restabilească și să-l transforme-n muzeu!
- Muzeu se poate, că și Dracula are un castel. Se știe că Manuc Bey în tinerețe a fost bine clădit. Era frumos, fiind înzestrat și cu o inteligență ieșită din comun. Încă tânăr, vorbea cu ușirință vreo 10 limbi, dând dovadă de o erudiție rară și de o distincție deosebită. Nu era ca unii de la noi, care cunosc doar o singură limbă și aceea fiind a patriei lor de prin Siberia ori de la Kamceatka și Ciukotka.
La auzul acestor cuvinte Valeria a sărit cu vorba. “Dar știți cum a murit Manuc Bey?”
- A dat ortul așa precum i-a prezis ghicitoarea. Adică, a fost otrăvit.
- S-au, poate, a fost spânzurat, tot la Paris !
- Dragii mei, mai există încă o legendă, poate mai puțin melodramatică, care are la bază un document ce a descris sfârșitul lui Manuc.
În acel document se spune că el ar fi căzut de pe un cal nărăvaș pe niște trepte. Apoi, cică, și-a dat sufletul lui Dumnezeu, de față fiind și câțiva prinți. De, așa erau vremurile…
Însă Dumnezeu nu s-a grăbit să-i primească sufletul, pentru că era prea plin de păcate. A zis, că dacă-n viață a fugit mereu și a trădat, atunci și după moarte să mai fugă până s-a sătura și apoi să încerce să treacă puntea Paradisului. De - a fi în stare…
- Și n-a fost…
- Puntea dată, prin vicleșug ori prin curată amăgeală, nu poți s-o treci.
Până la el au încercat și alțiii să-o treacă.
- Dar?
- S-au poticnit cu toții și au căzut ca de pe cai, dar nu pe trepte și nici pe nisip, ci în lavă fierbinte, care momentan te înghite și te duce pradă dracilor din cel mai perfect infern.
- Părinte, dar există și vreun infern imperfect?
- Sigur că există! Acesta, după cum vă puteți imagina, e chiar pe pământ, în lumea noastră.
Ascultam și tăceam. Tăcerea era mănăstirească, puțin palpabilă. Nu îndrăzneam să-i spunem părintelui nici o vorbă, (nici bună și nici rea sau, Doamne ferește, urâtă).
În tăcerea crudă curiozitatea noastră începea să crească, ba chair ne era trezită din ce în ce mai mult de istorisirea lui, deși, parcă mai aveam încă unele suspiciuni. Nu-l credeam că e sincer cu noi. Însă fața sa ca de copil pasionat și nu de preot în culmea vârstei ne dezarma treptat și ne topea inima, care la început era rece ca de gheață, fiind și nepăsătoare.
Puntea pe care ne-o contura preotul în cuvinte era și ea ciudată.
Ea semăna cu un curcubeu multicolor, dar îngust pe care trebuie să treci urcând atent spre cer peste o mare aflată într-un zbucium de infern, peste o vale adâncă în care se strecurau, se zbăteau în convulsii valuri de lavă vulcanică din care pe neașteptate se produceau niște explozii cu limbi de foc, amenințătoare. Ele, acele limbi de foc, aveau ceva comun cu proteburanțele solare. Trecătorul acestei punți neobișnuite mai avea și dreptul să ia cu el tot ce are mai scump. Însă toate greutățile începeau anume de la acest drept.
Omul cu mult aur, (la gât, în urechi sau și la piept), într-un anumit moment simțea că aurul îl frige, că devine incandescent. Alții cu alte metehne adunate se poticneau după primii pași și cădeau.
- Da dumneavoastră cum ați trecut?
- Parcă destul de bine. Eu cred că am avut mare noroc, pentru că am văzut această punte în vis. Adică am parcurs-o imaginar înainte de a muri. Ba chiar înainte de a-mi veni rândul să văd ce fel de om am fost.
- Da puntea aceasta, despre care ne vorbiți, cu ce poate fi comparată ?
- Ea nu poate fi comparată cu nimic din viața aceasta, nici cu vreun pod de fier, pod suspendat, pod ferecat, sau numai din lemn, de flori și de ce mai vreți să fie…
- Da știți că tema aceasta fierbine preocupă stăruitor mii de suflete?
- Bineînțeles că știu. Ba chiar mărturisesc că și eu n-am avut nimic împotriva reîntregirii. Am fost cândva, până a veni la mănăstire, chiar și un militant activ al acestei idei.
- Dar cum a fost cu zeci de ani în urmă, așa-i și acum, spuse Valeria, care mai preciză: ori poate preotul Evlampie dorește să mă contrazică.
- În nici un caz. Noi nu avem de gând să polemizăm pe această temă, fiindcă, după câte înțeleg eu, de aici, din mănăstire, limba rusă se mai vorbește abundent pe străzile orașului nostru în capitală sau cum i se mai zice?
- Municipiu.
- Dar chair toată țara ne este un muzeu bizar al comunismului, în care este greu să înțelegi care-i sincer și care-i fățarnic, a mai replicat caustic mai tânăra Valeria.
- Ei, vedeți, lupta continuă, sau mai bine zis, ea nici nu s-a început.
- Dar să revin la punte. Când am ajuns la ea, m-am gândit: da oare ce pot lua cu mine? Că bogății n-am adunat, averi, cu atât mai mult – nu am prea avut, nu poate fi nici o vorbă de bijuterii, argint, cercei sau cruci de aur…
Dar iată că am două copile, pe care le-am risipit prin lume. Am avut multe femei și fete care mi-au fost dragi. Ce-o fi să le chem acum pe toate și să le propun să treacă peste această punte împreună cu mine? Iar odată ce mi-a venit un asemenea gând, m-am și decis să-l încerc? Poate mi-a prinde bine?
- Și cum a fost în visul dumneavoastră?
- A – a – a a fost foarte bine. Prima, pe care am rugat-o să meargă pe punte a fost iubirea mea din copilărie, prima și cea mai scurtă. Iar eu – după dânsa. Când ea făcea doi pași, eu făceam unul, când ea își pierdea pentru o clipă echilibrul, eu îmi pierdeam respirația și tot așa, încet, încet, târăș-grăpiș toată puntea a fost trecută. Și nu numai de noi doi, ci și de toată “armata” mea de ființe dragi: fiicele, scumpele de odinioară. Se vede că și lui Dumnezeu i-a plăcut ideea mea și nu s-a împotrivit ca în Paradisul Lui să ajung împreună cu toate ființele dragi inimii mele.
În timp ce părintele Evlampie povestea cu toată evlavia care poate să existe în Universul Dumnezeiesc, la ușa chiliei în care ne aflam era o liniște mormântală, deși trăgeau cu urechea zeci de turiști, care până atunci au fost foarte gălăgioși. După ce au văzut ce era de vizitat, ei s-au întors la noi. Însă, când au auzit istorisirea captivantă a părintelui Evlampie s-au oprit totuși cu toții la ușa. Au tras cu urechea și au tăcut tot timpul cât părintele ne-a vorbit pentru ca să nu-l deranjeze pe povestitor.
Iar el, simțind că mai este ascultat și de alte urechi a zis: “Cine are de înțeles, să înțeleagă, cine nu - Dumnezeu cu ei, pentru că nu te poți naște aproape de Balcani fără a fi urmărit de anumite consecințe. Dar nici nu poți fugi mereu de propria-ți soartă, fiindcă ea, mai devreme, sau mai târziu oriunde te va ajunge din urmă.”
Ar fi mai bine să ne stăruim ca ea – soarta, să nu fie oribilă, dezgustătoare sau dramatică, fiindcă, fiind creați din lutul iubirii, ne-o mai putem modela și pe ea, iar de aceasta depinde dacă vom fi în stare să trecem puntea Creatorului. Atunci, când vom fi chemați…
Grupul de oameni gălăgioși, care parcă au înlemnit pentru câteva minute, pentru întâia oară de când se aflau la mănăstire, au aplaudat ca la teatru. Atunci preotul Evlampie simți ce înseamnă să fii aclamat de un public încântat, care, deși nu te cunoaște, îți prețuiește efortul, munca, talentul.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!