de îndată ce este scris
poemul nu știe la început ce e cu el
se trezește între atâtea necunoscute
care se știu între ele
care se salută se opresc își vorbesc ore în șir
își fac semne cu ochiul dintr-o literă
în alta
el rămâne între ele
pe scaunul care i s-a pregătit
și așteaptă să vină cineva care știe
între timp începe să își dea seama
că este asemeni celor de alături
că are atâtea în el care seamănă cu ce se vorbește
cu ce se aude
că nu are nimic special în el
de aceea intră și el în vorbă
vrea să-i întrebe de ei
dar i se umple gura de tăcere
nu mai poate să zică nimic
toți se strâng în jur și râd zgomotos
trăgându-l de un cuvânt sau de altul
care nu vor să plece cu ei
deși le seamană atât de bine
el rămâne mai departe lipit de scaunul ăla
până vine poetul
care îl întreabă dacă Dumnezeu a trecut pe acolo
sau a fost numai un zvon