prin ochii plânși de dimineață
văd caii alergând, mașinile
în ritmul amețitor al frigului
și al aburilor strănutați prin uitare
ca singure fantome ale stării
prin care tu ai putea să pleci.


să ne strângem viața
în brațele calde ale pietrelor
care deja au căzut
cu o inimă închisă în cearceafuri ude.


cu toți ochii îmi revin gândurile prin uitare
când din coridoarele blocurilor tâșnesc
în pustiu câinii,
nimic mai frumos
decât ceața căzută înainte de vânt.
să nu mai spunem nimic,
se aud tot mai multe sunete care numără timpul prezent,
prin culoarea alb nu există umbre.