I

Curînd ne-om scufunda în recile tenebre,
Adio deci lumină a verilor prea scurte,
Aud deja căzînd cu sunete funebre,
Lemnul răsunător pe dalele din curte.

Deci iarna se va-ntoarce în trupul meu, turbare,
Și ură, și frisoane, teroare, muncă brută,
Iară precum un soare în bolgia polară,
Un bolovan de gheață va fi inima mea slută.

Ascult pîrîitura unui butuc căzînd,
Clăditul eșafod n-are ecou mai surd,
Și sufletu-mi e-asemeni cu clopotul dogit,
Sub greutatea limbii cu care e lovit.

Îmi pare, legănat de-o zguduire calmă,
Că-n grabă mare pun unui sicriu zăvoare.
Al cui? Ieri era vară, acuma iarăși toamnă,
Misteriosul zgomot îmi sună a plecare.


II

Iubesc raza verzuie ce genele-ți străbate,
Frumoasă dulce, dar zilnic a mea amărăciune,
Și totuși nici alcovul, iubirea nu răzbate
Prin soarele în sînge pe mare cînd apune.

Iubește-mă de poți, suflet duios, fii mamă,
Chiar pentru un ingrat, chiar pentr-un impostor!
Iubită sau surioară, ai gustul trecător
De soare-n asfințit sau glorioasă toamnă.

Povară scurtă, pămîntu-așteaptă, e avid!
Ah, ține-mi nimbul frunții la tine între pulpe,
Și gustă regretînd incandescentul timp,
Dulceața razei blonde ce toamna o irumpe!