Supraviețuitorul în lipsa cerului crește monstruos
durerea este preapuținul silit să-l plătească
vas fără toartă din care bea cu paiul

Așează în inima pădurii lemnul în formă de scântei
ca într-o cămară cheseaua din care te ungi pe degete cu întuneric
și tot nu se încălzește

A ridicat cu piatra inflorescențele negre ale parilor
care au înconjurat casa prietenului
adormit în pământ ca o lumânare aprinsă
-să nu-i suflece vântul sufletul de pe oase

Și viața îl decorează cu înaintarea în vârstă
în zvon de capace și șuturi în fund

Dar tot așa se dizolvă:
strânge ceață în pumn cât un strugure
și lumea din jur începe să bâjbâie după numele său.