Mă-ntrebi cum îmi mai merge,
mă-ntrebi cum mă mai simt,
cum pot să-ți spun chiar totul
dar fără să te mint?

Mă-ntrebi cum mă mai simt,
mă-ntrebi cum îmi mai merge,
cum pot să-ți spun chiar totul
ca să poți ințelege?

Sînt zile mohorîte
și zile însorite,
păduri înzăpezite
și cîmpuri înflorite…

Și nopți adinci și triste
și fără de sfîrșit,
cu vise și coșmaruri
pe care le-ai trăit...

Sînt ore și minute
care nu vor să treacă
și voci care intreabă,
care nu vor să tacă.

Dar care nu te-ajută
ca să găsești răspuns,
ce te fac doar să tremuri,
să izbucnești în plîns.

Sînt zile-ntregi în care
mergi rătăcind prin ceață,
și te întrebi cu groază,
la ce mai ești în viață?

Sînt nopți întunecate
în care rătăcești
în sumbrul întuneric,
și drumul nu-l găsești.

Și astfel viața curge
tăcută mai departe,
purtîndu-te pe valuri
ce se zbat, înspumate...

Iar tu te zbați cu ele,
te scufunzi in abis,
ești aruncat de-o parte,
plutești ca într-un vis…

Dar visul și realul
se-mbină, par a fi
o dulce amăgire,
un palid zori de zi.

Ce lasă să se nască
o rază de lumină,
o firavă speranță
în ziua ce-o sa vină.

Și speri ca ziua asta
să fie un pic mai bună,
la fel, cea care vine,
la fel o-ntreagă lună.

Și speri că într-o zi
vei îmblinzi destinul
și că vei regăsi
frumosul și deplinul,

și viața-ți va surîde
și c-o să-nveți din nou
să regăsești în suflet
al dragostei ecou.

Și ieși din întuneric
și speri că vei găsi
în firava lumină
un drum, sa poți păși.

La început cu teamă,
nesigur, faci un pas,
dar drumul se deschide,
nu-i timp pentru răgaz.

Pășind pe noul drum,
ieșind incet din ceață,
privești uimit in jur,
descoperi noua viață.

Și mergi tot mai departe
chiar daca nu-nțelegi
ce joc joacă destinul,
cu ce-ncurcate legi.

Și te indrepți, faptură
`nsetată de lumină
spre steaua ce-ți arată
calea ta cea deplina.

Și mergi tot mai departe
și-ncet incepi să știi
că totul este-n tine,
ce-a fost, și ce va fi.

În tine-i și lumina,
la fel și asfințitul,
în tine e-nceputul,
la fel ca și sfîrșitul.

În tine este ceața,
întunericul, uitarea,
în tine urlă crîncen
și zbuciumată marea.

Dar tu ești și izvorul
cel nesecat de știință,
adu-ți numai aminte,
nevinovată ființă!

Tu ești pe lumea asta
ce-i mai frumos și bine
căci ești o scînteiere
a flăcării divine.
...

Mă-ntrebi cum mă mai simt,
mă-ntrebi cum îmi mai merge,
acum ți-am spus chiar totul,
ca să poți ințelege...