Pavilionul verde,
Înalt, de porțelan,

Lucea superb, departe,
Pe lacul diafan.

Ducea până la dânsul
Un pod de jad, întins

Ca blana unui tigru
În pânda lui surprins.

Acolo, în tăcere,
În serile târzii,

Ședeau câțiva prieteni
ÃŽn mantii aurii,

Tăcuți ședeau acolo
Prietenii acești.

Se înclinau spre masă
Când beau adânc din cești.

Grăiau încet, arare,
Profund, șopotitor,

Să nu trezească noaptea
Cumva, cu glasul lor!

Tăceau, apoi pe gânduri
Prietenii acești.

Se înclinau spre masă
Când beau adânc din cești.

Și se vedea-n adâncul
Acela diafan,

Răsfrânt, pavilionul
Înalt, de porțelan,

Și se vedeau adese,
Răsfrânți în limpezimi,

Cum beau câțiva prieteni,
Acolo-n adâncimi.