îmi răstignisem Eul între omăt și cer -
fugeau umbrele boante țipând înfricoșate
din inima-mi cuprinsă de har și sfânt mister

jos, demonii răcneau prin borte-ntunecate



stătea acolo nins, nevrând nicicum să moară
și țurțuri ascuțiți îi împleteau cunună -
privea cu ochi de sticlă în lumea de afară
pe buze-i sta un cântec ce trebuia s-apună


pe crucea grea de brad ce-nmiresma văzduhul
doar Eul meu cu gerul în luptă se-ncleșta,
sub carnea învechită-nvia mai tainic duhul-

sfârșit grăit-am : " Doamne , mă las în mâna Ta !"