Avea serviciu-n Cișmegiu:
da muștele afară;
când se-ntâlni c-un lefegiu,
cam după cinci, pe vară.

Mitică-i e amic fidel
cu gândul și cu fapta,
încât îi zice,-ndată, el:
“Hai, că te iau în dreapta!

N-ai la Război, la minister,
vr’un cunoscut? Că, iară,
nu-i dau grad soacră-mii, monșer,
de moașă militară!”

Ajung, într-astfel, la bufet:
“Ce-ai zice de-o flanelă
de Drăgășani? Ce mai buchet!”
Și cum, prin clientelă,

cei doi amici trec braț la braț
Mitică se răstește
la unul, cu o halbă: “Bea-ți
berea, că se răcește!”

Apoi, pe când amicu-abia
comandă una mică:
“Nu i-o da, domnu’ țal, c-o bea!”
se-amestecă Mitică,

care, cu gândul la păstrămi,
stufat, schembe, nisetri:
“Iaurt ai?” zice; “Este”; “Dă-mi
vreo câțiva centimetri!”,

adăugând: “Cu chifle moi!”;
șii, ca să nu-l scârbească
lactatul: “Pune-i usturoi,
vanilie sârbească!”;

și-amicului, după chefir,
cam pe la ceasul șapte:
“Dă-mi o țigară suvenir!
N-am mai fumat de-az-noapte

și-s într-un hal fără de hal
c-am dus-o într-un răznet,
și,-apoi, nu umblu cu metal:
mă tem, parol, de trăznet!

Dar te poftesc, dac-ai răgaz,
cam pe la opt exacte,
la operă.” “Ce cântă azi?”
“Relaș, în patru acte!”

(În paranteză fie zis:
cum Bucureștii are
renumele de mic Paris,
Mitică-al nostru, care

e get-beget bucureștean
par excellence adică,
este un mic parizian
și dumnealui, - Mitică.)

Or, el, în timp ce-al său amic
începe să se plângă
de dinți stricați, - unuia mic,
care stătuse lângă

ei și se chinuie, din cui,
să ia o pălărie,
îi zice: “Al’dat’, sub tălpi, să-ți pui
o coală de hârtie!”

Apoi, amicului: “Ziceai
că ai bocluc cu nește
dinți proști: îți recomand un ceai
din rădăcini de clește!”

Amicul pleacă, după doar
un ceas și una mică:
“Sal’tare, neică, și orvoar!”
“Să-mi scrii!” zice Mitică;

și țalului: “Scăpai vreo doi -
trei franci pe jos, dom’ Mișu;
dacă-i găsești, mi-i dai’napoi
de nu, e-al tău bacșișu’!”