Pe-o creastă a lumei ,spînzurată,
Stau și eu di-un fir legată.
N-am putere să mă cațăr,
Dar nici să mor di-un rupt de ață.

Voi zace-n ploae și pe vînturi
Ca iarba toamnei de pe crînguri,
Voi îngheța ,dar tot cu viață
Precum apa de sub gheață.

Sînt spînzurată și cu ochii scoși,
Căci mi-au aprins aripile--în ele
purtam privrea!
Și-mi curge sînge din genunchii roși--
Ce-au căutat pe vremi iubirea.

Zădarnică mi-a fost tăcerea
Și zădarnic plîng acum--
Nu mai știu cum este mierea,
Nu mai știu cum e pe drum,

Nu mai știu ce e speranță!
Am scăpat-o printre lacrimi...
E doar stînca--să te scarpini
De bube rele și de viață.