Văzut-ai cât de straniu privesc la vii groparii?
Toți oamenii ce umblă grăbiți sau pe-ndelete,
Sunt pentru dânșii numai cadavre și schelete,
În care șerpii beznei și-or cuibări vlăstarii.

Ei sapă, veșnic sapă, cu trupuri încordate,
Iar gropile sfârșite, îndată-s astupate.
Așteaptă țintirimul – un lacom uriaș –
Să vină morți la dânsul toți viii din oraș.

Și viii vin într-una, vin strânși în cuști de brad,
Înțepeniți pe spate în întuneric cad,
Se-nchid bubuitoare obloane de pământ,
Începe marea noapte cu viermi și cu tăceri,
Și nu mai este astăzi și nu mai este ieri,
Nu-i somn, nu-i așteptare, nici veacuri nu mai sunt.

Groparii știu că viața e-o mână de noroi.
Văzut-ai cât de straniu priviră și la noi?

Și totuși printre albe coloane funerare,
Pășind prin iarba zveltă, surâdem amândoi.

De printre cruci se-nalță înmiresmări de floare,
Cad din frunziș, pe lespezi, bănuți lucioși de soare,
Albinele dau iureș, trec molcomi cărăbuși,
Gângănii lucitoare foiesc printre cei duși,
Eternu-i drum viața urmându-l ne-ntrerupt,
Colindă pretutindeni cu mândrul ei convoi,
Râzând nepăsătoare de cei de dedesubt.

Știm, undeva, odată, va râde și de noi...

Acum privim alături, fotografii uitate,
Înscripții vechi și versuri pe marmură săpate,
În ochi ni se-oglindește întregul țintirim,
Cu-al lui noian de visuri și doruri sfărâmate –
Și vezi? Un tril de mierlă ne face să zâmbim...


...Așa, ca noi, odată, și alții s-or plimba
Prin locurile-acestea cu mohorât îndemn.
Noi vom dormi-n țărână, sub crucile de lemn,
Și nicăieri pe lume, nimic nu s-o schimba.
Se vor opri cu ochii la nume și la flori,
O clipă triști, pe urmă, din nou surâzători,
Printre coloane-or trece așa cum astăzi, noi,
Nu vor lua aminte la semnul unui craniu,
Ca noi, or să zâmbească la soare, amândoi,

Și ca pe noi groparii or să-i privească straniu...