Cu cioplituri dibace mă plăsmuiră meșteri,
Prin adâncimi de codri și prin spărturi de peșteri,
De mi-am purtat făptura și anii mei nomazi
Din văgăuna vremii, răzbindu-i până azi.

În sufletul meu crâncen port secolii grămadă,
Și cerul sterp, și lutul fecund într-o plămadă,
Furtuni din munții negri, cu brazi voinici pe stânci,
Și fluierat de mierle, și clopote de sară,
Și mers de vite pe hudiți vechi de țară,
Și doruri îngropate în cântece adânci.

Port doine și litanii, ucisele iubiri
În chilioare scunde și-n file de psaltiri,
Cu tinereți pierdute subt camilăfci și rase
Și-n rugăciuni smerite pe la iconostase.

Port apa morții, care spre zbaterea-i ne cheamă
Și pașii spre lumină în beznă ni-i distramă,
Când ziua clipocește prin bălțile cu stuh
Și pumn de vrăbii zvârle tăcerea prin văzduh,
Când drumurile-aleargă spre tupilișul zării,
Prin pulbere târâte de șerpii depărtării.
Mă port pe mine însumi și clipa mea o schimb
Când pe cununi spinoase și când pe câte-un nimb.
Mi-i dragă năzuința ce-o rășluim din noi,
S-o caut printre stele, s-o aflu prin noroi.
Nădejdile-mpletite pe țărmuri viitoare
Ca șerpii vrăjiți de cântec îmi joacă la picioare.

Și zborul, și târâtul deopotrivă-mi plac.
Gust carnea răscolită de înger și de drac.
De propriile-mi patimi robit sunt și cuprins,
Așa ca un păianjen ce-n plasa-i s-ar fi prins.

Nesocotind nisipul ce lunecă-n clepsidră,
În soarta mea de vrajbă mă dibui și mă simt,
Ca-n lumea ei de apă și cer imens o vidră.
Iar visul meu nu poate fi niciodată strâmt.
Din grunzurii tăcerii și bulgări de-ntuneric
Mi-am făurit avântul puternic și senin.
De lespezile vremii cu zbucium greu mi-l feric
Și-n mâni, ca o făclie, cerc sufletul să-mi țin.
Sunt imn de zămislire și bocet de-ngropare.
Sunt seva veșniciei, urcându-se prin pom,
Spre frunzele-n deșartă și dulce frământare,
Și vreau prin suferință să mă vădesc că-s om.