Soarele-și înclină capul
În hamacul vinețiu.
Mantie sclipind mirific
Cade peste-adânc pustiu.

Ele, stelele rebele,
Înțepând tăcerea nopții,
Ard clipind în gerul rece,
Lumânări pe harta sorții.

Rostul omului, norocul,
Și știute și secrete,
Sunt cuprinse în rețete
Ce-mpletesc clipa cu locul.

Astrologii ne vestesc,
C-ar sclipi o stea mai tare.
Că arzând mai cu putere
E ca omul care moare.

Că ne pasc aceleași rele,
Cosmice, de netrecut.
Noi fărâma, ele stele,
Suntem idem, foc și lut.

Noi ne avântăm cu gândul,
Ne visăm în zbor, plutind,
Părăsind realitatea,
Printre stele, stea fiind.

Ne-amăgim în jocul minții,
Cochetând lipiți de sol.
Spate-ntoarcem neputinței
Și actori intrăm în rol.

N-are nici o importanță,
Sus sau jos, aici departe,
Împletite-s veșnic două,
Alternând, viață și moarte.


31 ianuarie 1999