Ce tare mă poartă fluviul, ce tare mă varsă
dintr-un lac într-altul, dintr-o sete într-alta.
Cântece de pești siniștri cu gâturi taciturne,
ei care se rotesc fără încetare ca floarea soarelui de apă.

Pe treptele ei, coboară din acest turn,
ațâță elanul sub aripă vânatului de apă,
valul celei mai mici flori în depărtare scufundă toate secolele,
și deapănă fantomele de spaimă ale fețelor de odinioară.

Urlă viscerele, ca pe niște nori denși le sfâșie trăsnetul,
lumea își rupe pecețile, roiuri de viespi izbucnesc,
și totul se prăbușește, totul se stinge, apoi moare
în fața căprioarelor, valurilor și a înfloririi sânilor.

Valuri, plângeți, urlați, viscere, și te lamentează, sferă incendiată.
Timp și furtună, timpul este adevăr
Sub tine se întinde pământul extenuat
și negru cavalerul înaintează, pentru a-i culege roadele.