Ne naștem atât de vii
Și trăim atât de amorțit,
Încătușați în blocurile gri,
Într-un oraș mizer și prăfuit.

Cum am ajuns aici,
Acum, nici nu mai știm,
Cu visuri mari dar cu pași mici
Ne-am oprit aici ca să murim.

Ne este frică dar, mai rău ca proștii,
Nu mai știm să căutăm drumul înapoi,
Îi împovărăm, însă, pe copiii noștri
Să ardă ei ce aveam noi, de ars, în noi.

Ne plângem neputința,
Oricui vrea să ne asculte,
Ne înăbușim dorința
În câteva versuri mute.

Îngenunchem, a rugăciune,
Pe Dumnezeu îl luăm părtaș
Și așteptăm să facă o minune,
Pe care o cerem, pe bani, printr-un răvaș.

Murim încet, nevenindu-ne vremea,
Așa, calm și calculat,
Ascunzându-ne, în suflete, durerea
Și renunțând să ne-ntrebăm cum s-a-ntâmplat.