În sala cu pereții albi se adunară norod din orașul-cetate și semeni aleși din țară.
Veniseră și gazetari de prin câmpie, cu iarna-n cap și cu rumoare-n pălărie.
Ora era trecută peste jumătate și mie-mi scăpărau în ochi săgeți nearuncate.

dar aceea, trebuie să mă credeți, nu eram eu
nu știu în ce fel îmi furase chipul
arătându-se în locul meu
năpraznic și-un crestos de-a dreptul
zmeu

Printre prezenți se întreba cu nerăbdare, când va să-nceapă așteptata cuvântare.
Foielile îl iritau pe fiorosul zmeu, adică cel care furase chipul meu.
Doar cei veniți din locurile-ndepărtate, priveau mai liniștiți și dați pe spate.

hei, aceea nu eram eu, vă spun
ci tâlharul de zmeu
aveam o creastă verde
trebuie să vă amintiți
și câteva cuvinte reținute
printre dinți
și-apoi mi s-au tot pregătit între sprâncene
câteva buzdugane de-aruncat
crâncene

râul de vorbe mi se-nvolbură pe dată
secând și devenind
un râu de piatră
și-n gură, ah, în gură
mi se tot răsucea o-jurătură

Și-n sala cu pereții albi, adăpostiți de vânt, oaspeții mei mă așteptau să iau cuvânt.
Dar rămăsesem într-o vale exilată, piedută și păzită de toți zmeii-n ceată.

așa că în pielea mea nu fusesem
trebuie să mă credeți, eu
ci-un înfuriat și-un techergheu
de zmeu

Am alergat
printre poieni s-ajung cu greu
spre sala albă să mă-ntorc la chipul meu.

Târziu,
când am sosit aici, gonind, jocheu
prin jur, erau doar creste verzi de zmeu
și singură în trupu-mi abătut
doar eu!













(întru ocazia lui 28 decembrie, 2005)